Cum am ajuns – sau cum am fost făcuţi? – să credem că ar exista o opoziţie între securitate şi libertate? De ce vorbim atît de mult despre securitate şi ameninţare, în condiţiile în care speranţa medie de viaţă continuă să crească de la un deceniu la altul, iar evenimentele cu adevărat grave, care ne pun în pericol, sînt statistic irelevante, ele căpătîndu-şi proporţiile apocaliptice mai ales prin dimensiunea lor de spectacol mediatic? De ce vorbim atît de puţin despre libertate? Care este, de fapt, opusul libertăţii?

Constatăm, începînd cu anii ’90, o adevărată inflaţie a discursului securitar – atît în spaţiul politic, cît şi în cel al ştiinţelor sociale. Odată cu această evoluţie începe să se afirme într-un mod din ce în ce mai vizibil o anumită opoziţie ce pare a exista între securitate şi libertate: dacă vrem să ne simţim în siguranţă – ni se spune – trebuie să-i permitem statului să folosească mijloacele care îi sînt necesare pentru a ne proteja, renunţînd la o parte din drepturile şi libertăţile noastre.

Această opoziţie nu este însă naturală. Ea a ajuns să pară naturală prin repetarea pînă la saturaţie a ideii că, în mod necesar, mai multă siguranţă antrenează mai puţină libertate, dar şi prin extinderea aproape nelimitată a sferei de acoperire a conceptului de „securitate“. Pe parcursul Războiului Rece, securitatea era gîndită într-o paradigmă exclusiv militară. Atunci, problema binomului securitate-libertate nu se punea în termenii de astăzi. În momentul în care ideea de securitate a ajuns să acapareze toate sferele vieţii cotidiene (vorbim astăzi de „securitate energetică“, „securitatea mediului“, „securitate alimentară“ etc.), ea s-a suprapus în mod invaziv peste sfera libertăţii, cele două începînd să pară exclusive.

Dar punerea în opoziţie a celor doi termeni justifică şi legitimează suspendarea libertăţii în favoarea securităţii. Or, suspendarea libertăţii este un gest de care statul postindustrial are nevoie pentru a se re-confirma pe sine ca stat, prin afirmarea trăsăturii sale fundamentale, suveranitatea, care este însă şi cea mai slăbită de procesele globale care au loc astăzi. Riscînd să repetăm un loc comun, mergînd în acelaşi timp dincolo de el, credem că globalizarea, precum şi procesele de permeabilizare a frontierelor legate de aceasta au fragilizat nucleul dur al suveranităţii statului, care a pierdut controlul său tradiţional asupra unui teritoriu clar delimitat. Mai mult decît atît, această permeabilizare a frontierelor duce la o problemă de identitate a statului, deoarece frontierele sînt cele care pun distincţia de netăgăduit dintre interior şi exterior, dintre „noi“ şi „ei“. În momentul în care această diferenţă devine fluidă, sînt puse sub semnul întrebării înseşi fundamentele cele mai solide ale existenţei statului, identitatea sa şi suveranitatea sa teritorializată. De asemenea, comunicarea pe Internet a făcut posibilă apariţia unor loialităţi şi a unor adevărate comunităţi transnaţionale şi deteritorializate, lucru imposibil acum un secol, cînd o comunitate nu se putea constitui decît în relaţie cu un anumit teritoriu. Spaţiul politic se transferă astfel de pe un teritoriu foarte precis şi, prin aceasta, controlabil, într-o zonă virtuală de ambiguitate care scapă structurii ierarhice şi mecanismelor de dominaţie şi control ale statului naţional. Cu alte cuvinte, această indistincţie crescîndă dintre ceea ce se află în interior, deci sub jurisdicţia statului, şi ceea ce se află în exterior – adică, din punctul de vedere al statului, în mediul internaţional anarhic şi, deci, periculos – face ca statul, ca formă politică, să devină din ce în ce mai irelevant. Sîntem conştienţi de cantitatea şi vehemenţa obiecţiilor care ar putea fi făcute faţă de această afirmaţie şi, cu toate acestea, credem că e momentul ca şi această pistă de reflecţie să fie examinată.

Aşadar, cum procedează Statul în faţa acestui asalt asupra fundamentelor sale? Ei bine, el încearcă să-şi re-instituie suveranitatea ameninţată. Or, dacă înţelegem suveranitatea, urmîndu-l pe Carl Schmitt, drept capacitatea de a decide starea de excepţie, atunci problema opoziţiei dintre securitate şi libertate ne trimite chiar în miezul acestei chestiuni. Decizia de a suspenda regimul juridic ordinar (prin limitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale) sub pretextul necesităţii de a asigura securitatea vieţii populaţiei este gestul prin care statul reuşeşte, pe de o parte, în mod simbolic să se afirme ca suveran. Pe de altă parte, gestul are şi un rezultat practic, acela de a-i permite statului să exercite în mod direct, asupra vieţii biologice a individului, controlul pe care l-a pierdut asupra teritoriului ca spaţiu de conţinere a corpului politic, prin fenomenul de permeabilizare a frontierelor amintit mai sus, dar şi prin de-teritorializarea spaţiului politic.

Libertatea nu se află în opoziţie cu securitatea, ci cu supunerea. Cît priveşte nevoia noastră de securitate, poate că ar fi bine să ne amintim, din cînd în cînd, că protecţia este arhetipul dominaţiei (Max Horkheimer) şi că societatea are nevoie de guvernare, nu de tutelă.

Ruxandra Ivan este doctor în ştiinţe politice al Universităţii Libere din Bruxelles şi lector la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti. A publicat, printre altele, La politique étrangère roumaine, apărută la editura Universităţii din Bruxelles, 2009.