Mi-au plăcut mereu cuvintele lui Jorge Luis Borges, prin care îşi mărturisea lăuntrica speranţă ca Raiul să arate ca o nesfîrşită bibliotecă. Fără a spolia cărţile de o eventuală aură divină, aş spune că, pentru mine, biblioteca însăşi este un imens confesional, unde nu te aşteaptă un singur „duhovnic“, ci cîteva mii. Poţi să zăboveşti în voie, să-ţi plimbi degetele pe cotoarele volumelor, încercînd să te decizi, spontan, către cine vrei să-ţi deschizi sufletul în ziua respectivă. În cuvintele cui vrei să te scufunzi în căutarea de răspunsuri la toate dilemele care-ţi aleargă prin minte: în poveştile lui Krauss, în ale lui Oz, poate în ale lui Barnes. Ori poate ale lui Makine. De fapt, nu, Makine e deja ocupat cu colegul în tricou polo şi pantaloni gri.

Mulţi ani, biblioteca a fost pentru mine un fel de spaţiu gri şi fără suflet, unde, copil fiind, nu reuşeam să mă strecor niciodată îndeajuns de silenţios şi de tiptil cît să nu mă întîmpine, pe sub ochelarii cu lentile groase, privirea încruntată a bibliotecarelor cu vocaţie de străjer de cetate. În cea dintîi bibliotecă din viaţa mea am înţeles cum copilăria are darul de a emite un sunet al ei, pe o frecvenţă perceptibilă doar „oamenilor mari“: e suficientă neîndemînarea involuntară a unui gest sau un oftat mai adînc decît se cuvine pentru ca toate privirile să se aţintească instantaneu asupra ta.

Am mai trecut prin zeci de biblioteci de-a lungul vremii, dar prima cu care am forjat o legătură trainică şi de neuitat a apărut în viaţa mea abia pe la 20 de ani, într-un moment în care mîndria mea de a fi studiat în cinci ţări, pe două continente, era comparabilă doar cu începutul de claustrofobie sufletească pe care ajunsese să mi-l trezească viaţa mea strînsă într-o valiză. Atunci a apărut în viaţa mea Biblioteca Tate, de la Regent’s College din Londra. Ori, mai bine spus, eu am apărut în încăperile ei – primul spaţiu al cititului silenţios în care tăcerea nu părea ameninţătoare, ci depozita, din contră, o energie neaşteptat de plăcută. Şi unde m-am îndrăgostit, iremediabil şi de la prima răsfoire, de Julian Barnes şi al său Love, etc.

La Tate am descoperit, pentru prima oară de cînd eram hoinară prin lume, că o bibliotecă – biblioteca potrivită! – poate ţine temporar locul părinţilor şi al tuturor oamenilor dragi la care te-ai duce la sfîrşitul zilei pentru a-ţi descărca sufletul şi a-ţi descompune dilemele existenţiale în ecuaţii suficient de facile cît să te poţi hrăni apoi cu iluzia că le-ai găsit soluţia de una singură. După întîlnirile mele de taină cu Barnes, între orele 8 şi jumătate şi 10 seara, mă simţeam mai senină şi detaşată, cu priorităţile mai clare şi cu mai puţine griji legate de proiecte şi termene-limită. Mă simţeam neaşteptat de... acasă.

Chiar dacă îl trădam, în restul zilei, cu tratate de geopolitică şi economie mondială, ora 8 şi jumătate era „ora noastră“. Ora la care el îmi răspundea, prin vocile unor personaje din alte lumi şi vremuri, la întrebări pe care nici măcar nu i le adresasem. Aceasta este, de fapt, magia cărţilor, mai ales cînd sînt citite la ele acasă, în bibliotecă: îţi trezesc un soi de familiaritate calmă, ispitindu-te să revii chiar şi după ce ai trecut de ultimul capitol. Au unghere ascunse, cotloane pe care ţi le faci ale tale şi în care simţi nevoia de a te mai regăsi ca musafir din cînd în cînd.

În timp, am învăţat pe de rost şi cotloanele Bibliotecii Tate şi le-am făcut ale mele. Am început să mă raportez la colţul meu preferat ca la „masa mea“, „scaunul meu“ sau „fereastra mea“ cu vedere spre St. Mary’s Gardens. Şi să experimentez suspect de des aceeaşi exasperare a bibliotecarelor din copilărie, în apropierea grupurilor de boboci gălăgioşi, blindaţi cu gadget-uri inutile. Tinereţea lor năvalnică emitea pe o frecvenţă care-mi strica tabieturile şi-mi tulbura clipele de relaxare.

Chiar dacă după absolvire am tot revizitat Regent’s, pragul Bibliotecii Tate nu l-am mai trecut niciodată. N-am mai (re)găsit momentul potrivit ori poate mi-am pierdut vocaţia de musafir. De multe ori, prieteniile legate în momentele semnificative ale vieţilor noastre nu ajung să se transforme în relaţii prozaice, cu mers la cafea, comentat ştiri şi aşteptat la coadă la teatru. Rămîn să plutească deasupra banalităţilor cotidiene, ca repere ale unor experienţe suficient de memorabile cît să le tălmăcească pe toate celelalte pentru noi. Ca o „Rosetta Stone“ a ceea ce sîntem sau aspirăm să fim. Eu şi Tate Library vom avea mereu în comun ora 8 şi jumătate şi, dincolo de ea, toate lucrurile pe care le-am învăţat despre mine însămi în timp ce imaginaţia mea zburda prin lumile lui Barnes. Habar nu am dacă în Ceruri ne aşteaptă, într-adevăr, biblioteca fără sfîrşit a lui Borges, dar ştiu sigur că, indiferent dacă se află la sute sau mii de kilometri distanţă de căminul nostru geografic, o încăpere cu cîteva rafturi de cărţi poate deveni, la nevoie, „acasă“. Cea mai dulce şi apropiată versiune a Raiului la care putem aspira pe pămînt.

Diana-Florina Cosmin este redactor la revista Forbes România şi redactor-şef al suplimentului lunar ForbesLife.

Foto: P. Mihail