A fost o vreme, pe la începuturile lumii, cînd oamenii și arborii erau totuna, erau oarbori. Umblau pe pămînt tîrîndu-și rădăcinile, cu ramurile înfrunzite în vînt și pielea scorțoasă pe trunchiuri. Își scufundau setoși rădăcinile în rîuri și trăgeau soare în piept, iar cînd se săturau de cîte un munte sau o vale, o porneau iar la drum, care-ncotro sau laolaltă, să strîngă alte și alte povești de viață. Căci ei erau pe-atunci stăpînii cuminți ai lumii, iar viețile lor se măsurau în ere.

Și într-o astfel de eră, în care soarele zvînta pămîntul muiat de ploile de pînă atunci, au început să se nască, ieșind, după felul oarborilor, unul cîte unul din țărînă, primele vlăstare altfel: fără de rădăcini, frunze sau crengi, dar cu pielea fină și moale, mîini, picioare, ochi, nas, urechi și gură. Și de cum răsăreau, ca ciupercile după ploaie, începeau îndată să mișune printre tulpinile tovarășilor lor, la început mai împleticit, în patru labe, apoi gonind pe două picioare, scoțînd din trupurile lor plăpînde sunete nemaiauzite pînă atunci. Nu prea știau oarborii cum să se poarte cu noile făpturi, sămînță din sămînța lor, dar totuși atît de diferite, așa că i-au dus în fața bătrî­nilor care, în înțelepciunea lor, au hotărît că micuții vor fi îngrijiți cum se cuvine, ca toți ceilalți prunci, chiar dacă altfel. Căci nu le-a trebuit mult să înțeleagă că puieții ăștia descojiți nu pot sorbi prin tălpi, că apa și mîncarea – fructe, de obicei – și-o duc către gură, că trebuie feriți de arșiță, adăpostiți de ploaie și de frig, că pot prinde cu mîinile și sări cu picioarele.

Așa au apărut primii oameni, și au crescut în pădure, în familia lor. Cu timpul au învățat să se descurce singuri, dar tot oarborii erau cei care îi hrăneau cu roadele lor, îi umbreau cu crengile, îi adăposteau în scorburi și-i înveleau cu frunze. Doar focul, spaimă de moarte pentru oarbori, căldură și mister pentru fiii lor, îi despărțea pe unii de ceilalți, dar în bună înțelegere cu bătrînii, oamenii, mulți de-acum, îl țineau prin peșteri, departe de rudele lor, și-l întețeau doar cu ramuri pe care acestea le lepădau uscate. Doar cînd oamenii, acum purtători de arme și unelte, au început să omoare animalele nebănuitoare, să le mănînce carnea și să-și facă din blana lor veșminte, au înțeles oarborii că e timpul să-și împartă lumea. Căci în loc de sevă, de-acum urmașilor lor le curgea prin vene sînge.

Vremurile erau încă o dată pe cale să se schimbe. Cînd soarele a pierit de pe cer, vestind o iarnă ce părea că nu va mai pleca niciodată, oarborii și-au înfipt rădăcinile în pămînt pînă unde nu avea să răzbată înghețul, și-au scuturat frunzele la poale și s-au cufundat într-un somn adînc. Bătrînii au rămas însă treji și i au chemat la ei pe oameni. De-acum, le-au spus, vă lăsăm vouă umblatul. Noi vom rămîne aici unde ne-am așezat, iar puieții noștri nu vor răsări mai departe de unde ne va duce vîntul sămînța. Și graiul vi-l lăsăm vouă, noi vom rămîne muți pe veci. Timpul… timpul va rămîne de partea noastră. Îl vom trage în trunchiuri și-l vom așeza în inele, an după an, dar pe voi vă va speria, vă va ­zbîrci și vă va goni, zi de zi. Noi ne vom naște din pămînt, voi veți ajunge acolo doar după moarte. Trupurile voastre ne vor fi răsplată pentru fructele cu care vă vom hrăni, pentru lemnul cu care vă veți încălzi, pentru frunzele putrede care vă vor îngrășa lanurile și grădinile, și pentru umbra cu care vă vom umbri. Dar veți rămîne pînă la sfîrșitul lumii legați de noi! Sînteți făcuți în bună parte din apă, așa că noi vom continua să ne hrănim cu soare, să sorbim noroi prin rădăcini și să transpirăm rouă prin frunze, pentru ca voi să puteți bea apa curată, pe care ne-o veți înapoia murdară. Iar pentru ca legătura noastră să fie întreagă, vom bea prin frunze aerul din voi, iar voi veți trage în piept răsuflarea noastră. Veți fi inversul nostru pe pămînt, liberi și legați de noi, totodată, și așa va rămîne pînă la sfîrșitul timpurilor! – au mai spus bătrînii oarbori și s-au cufundat la rîndul lor în somnul cel lung, devenind astfel pentru totdeauna… arbori.

Ce s-a întîmplat de-atunci știm cu toții: unii oameni s-au pus să distrugă pădurile, alții și-au dedicat viața apărării și înmulțirii lor, mulți am uitat de legătura pe care o avem cu copacii, chiar și de faptul că sînt vii, alții, însă, auzim și azi vocea vechilor oarbori atunci cînd stăm în preajma lor.

Pentru toți cei care nu știu, nu se gîndesc sau nu cred că viața oamenilor fără copaci nu poate exista, am născocit această poveste care tare mi-ar fi plăcut să fie din bătrîni și pe care, încă și mai tare, mi-aș dori să le-o spun într-o bună zi nepoților. Căci auzim prea des cum oamenii au fost puși pe pămînt ca stăpîni ai tuturor lucrurilor sau cum ființele au evoluat unele din altele, dar prea puțin despre cum noi, oameni și arbori, am trecut prin timp unii alături de ceilalți. 

Doru Mitrana este președintele Asocia­ției MaiMultVerde.

Foto: wikimedia commons