Acum cîţiva ani, economistul George Akerlof – una dintre figurile centrale ale economiei comportamentale, laureat al premiului Nobel în 2001 – avea de realizat o sarcină simplă: să trimită o cutie plină de haine din India, unde locuia, în America. Hainele îi aparţineau colegului său Joseph Stiglitz, care le lăsase în urma unei vizite. Akerlof a amînat trimiterea cutiei săptămînă de săptămînă, iar această amînare a durat, în total, opt luni. În articolul său, „Procrastination and Obedience“ (1991), Akerlof spune că în fiecare dimineaţă, timp de opt luni, se trezea şi îşi spunea că mîine va fi ziua cînd îi va trimite cutia lui Stiglitz.

Majoritatea dintre noi putem să ne regăsim în povestea lui Akerlof. Cu toţii am amînat sarcini mai mult sau mai puţin importante, şi parcă urmărim spusele lui Mark Twain: nu lăsa pe mîine ce poţi face poimîine la fel de bine. În ciuda familiarităţii şi banalităţii aparente a subiectului amînării, procrastinarea a atras numeroşi economişti şi filozofi, deoarece aceasta se află la baza iraţionalităţii umane. Şi aşa ne îndepărtăm, încet-încet, de conceptul Homo Economicus, de povestea frumoasă a economiei neoclasice – cum că sîntem fiinţe raţionale, care iau cele mai bune decizii –, şi ne apropiem, uşor-uşor, de ceea ce Akerlof numea spirite animale, termen care îmbrăţişează iraţionalitatea umană şi încearcă să o explice. Cum altfel putem explica milioanele de abonamente la sală care rămîn nefolosite sau de ce lista rezoluţiilor de la începutul fiecărui an rămîne nebifată?

În jurul a ceea ce înseamnă procrastinare stăruie multă confuzie şi există multe păreri eronate. Recunosc, înainte de a mă interesa de acest subiect, nici eu nu prea ştiam cu ce se mănîncă. Termenul de „procrastinare“ vine din latineşte, de la pro – „înainte, pentru“ şi crastinus – „de mîine“, însă procrastinarea înseamnă mult mai mult decît sensul literal al cuvîntului. În primul rînd, procrastinarea nu înseamnă doar amînare. În al doilea rînd, contrar credinţelor populare, procrastinarea nu înseamnă lene. Mi-am scris licenţa pe acest subiect şi am auzit des întrebarea „Deci studiezi de ce sîntem leneşi?“. Pentru a rezolva rapid această părere eronată şi pentru a delimita clar cei doi termeni, fără a mă apuca să explic în detaliu ce înseamnă, de fapt, procrastinarea, pentru a nu crea şi mai multă confuzie, am apelat mereu la analogia cum că lenea este mai degrabă vărul de-al doilea al procrastinării.

Să revenim la faptul că procrastinarea nu înseamna doar amînare. Piers Steel, unul dintre puţinii experţi în procrastinare, spune că încă de la apariţia sa în limba engleză, în secolul al XVI-lea, procrastinarea s-a identificat nu doar cu amînarea, ci şi cu un „act iraţional“ de tergiversare – cu alte cuvinte, cu amînarea voluntară a îndeplinirii unor sarcini, în ciuda faptului că sîntem conştienţi de greşeala pe care o facem: cînd procrastinăm, ştim că ne facem singuri un deserviciu. Nu putem să vorbim de procrastinare cînd ajungem la o petrecere cu mult după ceilalţi sau cînd nu ne ducem la aeroport cu trei ore înaintea decolării. Pentru că întîrziem puţin, evităm momentele stînjenitoare cînd, cel mai probabil, gazda se află încă în febra pregătirilor, precum şi orele de disconfort ale aşteptării la poarta de îmbarcare. Astfel, procrastinarea poate fi definită ca un decalaj între intenţie şi acţiune: dorim să ducem la bun sfîrşit acţiunile pe care ni le-am propus, însă nu facem acest lucru sau întîmpinăm mari dificultăţi.

Am stabilit ce înseamnă procrastinare – amînarea iraţională a sarcinilor – şi am doborît mitul conform căruia aceasta este lene. Întrebarea rămîne: de ce procrastinăm? De ce amînăm acţiuni pe care dorim să le realizăm, mai ales că amînarea lor intră în conflict direct cu dorinţele noastre? De ce există această inconsistenţă a preferinţelor noastre?

Una dintre cauze este timpul; mai exact, percepţia noastră asupra timpului. De cîte ori nu ni s-a întîmplat să avem impresia că în unele momente timpul trece mai repede, şi în alte momente mai greu? Asta pentru ca există un timp obiectiv, independent, şi un timp subiectiv, dependent de percepţia noastră asupra sa. Oamenii sînt orientaţi mai degrabă către prezent, nu către viitor, iar această orientare este mai accentuată în momentul în care orizontul timpului este mai larg: cu cît un deadline este mai îndepărtat, cu atît atingerea lui pare mai neimportantă şi tindem să avem preferinţe imediate, în momentul în care anticiparea viitorului este slabă. Contrar lui Mark Twain, Charles Dickens spunea odată că procrastinarea este hoţul timpului şi nu trebuie lăsat pe mîine ceea ce poţi face azi.

Procrastinarea a fost studiată ştiinţific şi atribuită unui număr mare de trăsături de personalitate. Steel, de exemplu, a realizat o metaanaliză a acestora, care s-a bazat pe 691 de corelaţii. Din motive evidente, nu voi enumera toate aceste trăsături, dar o să menţionez impulsivitatea, care este definită ca preferinţă pentru recompensele imediate – altfel spus, inabilitatea de a amîna gratificarea imediată – şi care confirmă teza menţionată anterior cu privire la percepţia noastră asupra timpului; şi anxietatea, care este într-o oarecare măsură forma de manifestare a procrastinării: amînăm lucruri pînă în momentul în care devenim anxioşi în legătură cu acea amînare şi are loc un disconfort subiectiv.

Altă cauză care a fost asociată procrastinării este lupta dintre sistemul limbic – un Mark Twain al minţii umane – şi cortexul prefrontal – un Charles Dickens al minţii umane. Sistemul limbic este automat, ia decizii fără efort şi este sursa plăcerii şi a fricii, a recompensei şi a excitaţiei, şi vizează aici-ul şi acum-ul. Acesta ne spune că trebuie să ne luăm mîna de pe flacăra aragazului. Cortextul prefrontal este sediul voinţei şi în baza acestuia luăm decizii pe termen lung. Cînd sistemul limbic cîştigă – şi acest lucru se întîmplă destul de des, deoarece este mai puternic –, ajungem să amînăm lucrurile care trebuiau făcute azi, pe mîine, ajungem să facem doar ce se simte bine – să procrastinăm, să-l ascultăm pe Twain.

Deoarece procrastinarea are cauze psihologice şi mai ales biologice, aceasta este impregnată în noi şi putem să nu mai dăm vina pe noi înşine, pe părinţii noştri, pe zodie sau pe vremea de afară, ci mai degrabă pe instinctele noastre primare. Procrastinarea este în noi, este un comportament universal, prezent dintotdeauna, întîlnit indiferent de ce cultură vorbim. Însă a devenit o problemă odată cu modernitatea. În cuvintele lui Steel, „societatea modernă a ridicat gradul de procrastinare la nivel de pandemie“.

Isabela Maria Rinderu este studentă la Facultatea de Ştiinţe Politice, SNSPA Bucureşti.

Froto: M. Chivu