Simţi că trăieşti din plin (şi nu vegetezi, plictisindu-te), doar atunci cînd vibrezi cu totul, trup şi suflet. Asta ar putea fi una dintre definiţiile fericirii, iar transmiterea acestei trăiri mai departe s-ar numi comunicare prin artă.
Orice om se naşte artist: primii ani de viaţă el trăieşte intens prin toate simţurile, se implică total în tot ce face. Doar aşa se explică uimitoarele desene ale copiilor. Aceştia învaţă apoi să citească şi să scrie, şi şcoala le dezvoltă intelectul, uitînd cu totul că mai există şi alte mijloace de comunicare, extraverbale, uitînd că pentru formarea omului complet e necesară dezvoltarea tuturor aptitudinilor şi talentelor care dau vieţii bucurie.
În învăţămîntul obligatoriu, la noi, despre poezie se vorbeşte numai la limba română (şi uneori la o limbă străină). Educaţia vizuală şi cea muzicală sînt considerate însă dexterităţi – adică frivolităţi fără însemnătate – şi au dreptul numai la o jumătate de oră pe săptămînă, şi asta numai pe hîrtie, pentru că, la cea mai mică ocazie, şi acest scurt răstimp este virat unor materii mai „serioase“. Dar ce este mai serios decît comunicarea dintre oameni? Psihologii au stabilit că, într-o convorbire, atenţia ascultătorului este atrasă mai ales de imaginea vorbitorului, apoi de tonul cu care se adresează acesta şi doar într-o mult mai mică măsură de ceea ce se spune. Prin urmare, trebuie să ne gîndim bine nu numai la ce, dar şi cum comunicăm între noi. O facem de obicei prin cuvinte, rostite sau scrise, semne convenţionale ale gîndirii. Comunicările extraverbale, care nu pot fi traduse în cuvinte, ci doar eventual comentate, sînt mult mai impresionante decît vorbele, care rămîn convenţii abstracte. Un film documentar convinge mult mai uşor decît orice relatare la radio.
Spectacolul complet – teatrul, musicalul sau filmul de ficţiune –, îmbinînd toate artele, atrage publicul cel mai numeros. Dar adevăratul spectacol – dacă ştii să-l vezi – e chiar în realitate. Or, şcoala trebuie să te înveţe să-l vezi.
Sîntem obişnuiţi să considerăm viaţa zilnică banală, prozaică, plicticoasă, în contrast cu ceea ce se numeşte entertainment, adică distracţie. Or, la o privire mai atentă, se observă cum, datorită tehnicilor actuale, mijloacele de comunicare vizuale şi muzicale sînt de fapt infiltrate peste tot, în toate locurile de muncă. Sîntem copleşiţi de imagini publicitare, mai bune sau mai proaste, de muzică şi de scenarii de toate calităţile. Problema esenţială este să alegem ce ne face bine şi să ne ferim de a fi manipulaţi, să nu ne pierdem timpul cu ce nu merită, ci să ne bucurăm de cele mai elevate şi mai subtile creaţii ale adevăraţilor artişti.
Dar cine ne iniţiază în această „artă de a trăi“? Cine cultivă discernămîntul? În şcoală se predau limba maternă uzuală, gramatica şi se dau eşantioane de literatură, pe care profesorii le-au învăţat la Facultatea de Litere, iar de înzestrarea acestora cu sensibilitate şi cultură depinde ca şcolarii să păstreze pînă la adînci bătrîneţi plăcerea lecturii, dar şi a unei vorbiri plăcute. Nu la fel se petrec lucrurile la desen şi muzică, deşi profesorii provin şi ei din universităţi de specialitate artistică. Nu ştiu cum s-a ajuns aici, dar în şcoala generală nu se mai dă importanţă transmiterii simple dar armonioase, prin imagine şi sunet, ci se vorbeşte numai de vîrfurile artistice celebre, învăluite în misterul geniului. În consecinţă, elevii sînt împărţiţi de la început în „dotaţi“, care sînt orientaţi către şcolile speciale de arte plastice şi muzică, pe cînd cei netalentaţi sînt neglijaţi şi lăsaţi de capul lor. În felul acesta societatea îşi formează doar viitorii creatori, pictori, sculptori, arhitecţi sau compozitori şi interpreţi muzicali, pe cînd cei care vor forma publicul acestora, „andrisanţii“ – cum spunea Caragiale –, nu sînt pregătiţi pentru a recepta mesajele artiştilor.
Manuale pentru liceu
Convinsă că, pentru creatorii care ies din universităţile de artă, trebuie format şi un public pe măsură, după ce o viaţă întreagă am predat istoria artelor numai în învăţămîntul superior, m-am apucat să scriu manuale pentru liceu.
Primele au cuprins o adaptare a aceleiaşi educaţii vizuale destinate studenţilor, în ideea stabilirii unui limbaj comun între pictori şi vizitatorii expoziţiilor, între oamenii de teatru şi public etc.
Apoi am descoperit şi alte priorităţi. Cartea pe care am scris-o pentru clasa a XI-a are drept scop să-i facă pe elevi să privească cu atenţie, dar şi să vibreze privind tot ce le trece pe sub ochi: de pildă, clasa, clădirea şi curtea şcolii în care se află, biserica din preajmă sau monumentul din piaţă, să se întrebe în faţa fiecăruia dacă-i place sau nu şi de ce. Pentru a se obişnui şi antrena să se concentreze asupra unei imagini pînă ce aceasta îi spune tot ce are de spus, dar şi să-şi conştientizeze propriile simţiri, am propus întrebări la care elevul să răspundă singur şi să-şi exprime părerea personală, ascuţindu-şi spiritul critic. Rolul profesorului este în acest caz cel de călăuză şi de sfătuitor avizat, atent la modul diferit de dialogare al elevilor cu aceeaşi imagine, ştiut fiind că fiecare reacţionează potrivit propriei structuri. Matisse spunea că la actul contemplării unui tablou participă 50% pictorul şi 50% privitorul. Cu acest prilej, elevii află ce înseamnă patrimoniul naţional şi cum trebuie ocrotit.
Cartea mea nu ajunge însă în mîna tuturor elevilor, aşa cum mi-am dorit, ci numai a celor din „filiera teoretică“, alcătuind în cel mai bun caz doar o treime din efectivul clasei. Cei care studiază ştiinţele matematice sau biologice sînt probabil socotiţi prea „serioşi“ şi scutiţi de astfel de „frivolităţi“.
Imaginea umană
Dar chiar şi numai pentru viaţa zilnică este necesar un alt fel de iniţiere în comunicarea vizuală şi auditivă. Pentru a da un singur exemplu, imaginea umană este un domeniu total neexplorat. Dacă am umbla în pielea goală, aşa cum ne-am născut, nu ar fi nici o problemă. Dar, de cînd e omul pe pămînt, s-a îmbrăcat, începînd cu Adam şi Eva, cărora, potrivit Bibliei, Dumnezeu le-a făcut primele veşminte.
Apoi omul a preluat funcţia Creatorului, alcătuindu-şi singur o nouă imagine, ca o a doua piele, cu care se înfăţişează înaintea semenilor. (Nu e vorba numai de veşminte, ci de întreaga înfăţişare, de la tunsoarea părului şi pînă la inelul de pe deget.) Acest înveliş afişează cine e purtătorul – sau drept cine vrea să fie luat –, ce rol joacă şi ce loc ocupă în societate, îi exprimă personalitatea şi îi trădează nivelul culturii şi al gustului.
Această imagine este alcătuită cu aceleaşi mijloace vizuale ca şi portretul Giocondei lui Leonardo da Vinci sau statuia lui David de Michelangelo: din desen, care stabileşte proporţiile şi contururile, din umbre şi lumini, care modelează volumele, culori, care stîrnesc adînci reacţii afective, pe cînd materialele din care sînt făcute hainele declanşează reacţiile simţurilor, toate aceste impresii definindu-l pe purtător.
Putem să nu călcăm toată viaţa într-un muzeu sau într-o sală de concert, dar sîntem obligaţi să ne creăm în fiecare zi imaginea. E fără îndoială arta de amatori cea mai larg răspîndită.
Se vorbeşte atît de mult despre modă acum, pentru că ea se află în cea mai mare criză din toată istoria ei. Înainte vreme, oamenii „distinşi“, regii, apoi cîntăreţele de operă sau vedetele de cinema erau îmbrăcaţi de profesionişti în ansambluri unicate, haute couture, pe cînd azi toată lumea îşi cumpără confecţii disparate pe care nu se pricepe să le asambleze în compoziţii artistice. De aceea „asortarea“, adică armonizarea formelor şi culorilor, e ignorată, iar tinerii de pe stradă arată cum arată.
Pe piaţă circulă o mulţime de „ghiduri de manipulare“ în care se dau reţete pentru a părea mai slab, mai tînăr şi mai atrăgător sau pentru a avea succes la interviuri, dar nu se explică nimic. Singura soluţie este educaţia vizuală în şcoală, axată, eventual în ultima clasă a învăţămîntului obligatoriu, pe imaginea umană. De aici decurge desigur obligaţia Universităţilor de Arte Plastice de a-i forma pe absolvenţi şi în acest sens.
Muzică şi vorbire
În acelaşi fel ar putea fi abordate şi la orele de muzică unele probleme legate de viaţa zilnică. Uimitor mi se pare dezinteresul pentru muzica vorbirii. Acelaşi cuvînt poate fi rostit dulce, ca o şoaptă de dragoste, rece, cu indiferenţă, aspru, cu ton de poruncă, sau agresiv, ca o insultă. Asta învaţă însă numai actorii, la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică. Dar de ce să nu înveţe şi omul de rînd că – aşa cum zice dictonul francez – „Le ton fait la musique?“ Inflexiunile vocii sînt muzică, rostirea urcă şi coboară ca şi notele pe portativ, şi nu numai ariile operelor, cîntate în cuvinte, dar şi muzica instrumentală porneşte de la vorbire pentru a exprima stări sufleteşti.
Atenţia pentru ceea ce spunem trebuie să fie la fel de mare ca şi pentru felul cum o spunem. Universităţile de Artă Teatrală şi Cinematografică şi Conservatoarele de muzică şi-ar putea intensifica cercetările interdisciplinare pe această temă, oferind viitorilor profesori noi posibilităţi de a-i atrage şi implica pe elevi. Capacităţile dobîndite astfel le-ar fi de folos toată viaţa, şi după pensionare.
Vîrsta a treia
În legătură cu „vîrsta a treia“, am citit cu încîntare Legea educaţiei permanente, al cărei proiect a fost publicat în 2009 şi aprobat nu de mult. Aceasta e definită astfel: „Educaţia permanentă reprezintă totalitatea activităţilor de învăţare realizate de-a lungul vieţii, de la educaţia timpurie pînă la educaţia după pensionare, în scopul dezvoltării cunoştinţelor, abilităţilor şi competenţelor, dintr-o multiplă perspectivă, personală, civică, socială sau ocupaţională“. Din articolele următoare am mai reţinut intenţia statului de a stabili parteneriate cu toate părţile interesate în acest fel de educaţie, de a înfiinţa un muzeu, un post de radio şi altul de televiziune etc. Putem spera că se va realiza măcar începutul unei campanii de reabilitare a educaţiei artistice – vizuale şi muzicale – în învăţămîntul obligatoriu, cît şi de reactivare a interesului celor vîrstnici pentru valorile culturii.
Cine a muncit în silă iese la pensie bucuros, cine a lucrat cu pasiune continuă sub o formă sau alta şi bine face, după cum reiese din toate cercetările actuale despre continuarea antrenamentului, ca singurul mijloc de amînare a îmbătrînirii. Pornind de la adevărul ştiut că „funcţia creează organul“, se crede că doar activitatea ţine în viaţă principalele funcţii ale organismului, începînd cu cele psihice, în formula: „use it or lose it“.
În majoritatea cazurilor, pensionarii se trezesc, încă tineri şi în putere, cu un timp liber cu care nu ştiu ce să facă. Ei se află în cazul şomerilor, pe care sociologii americani îi sfătuiesc să-şi privească situaţia ca pe o nouă şansă de realizare, să se întrebe „ce-mi face inima să cînte?“ şi să se reprofileze, reeduce, reorienteze, să-şi recupereze destinul.
Singurul domeniu unde nu se fac distincţii de vîrstă este cel al creaţiei artistice. Niciodată nu este prea tîrziu pentru a redescoperi bucuriile contemplării, iar participarea cu toată fiinţa la „trăirea artistică“ e de natură să redeştepte sensibilitatea tinerească.
Adina Nanu este prof. univ. şi predă, de peste 50 ani, Istoria artelor, a stilurilor şi costumului la Universitatea Naţională de Artă şi Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti.
