Unul dintre inițiatorii legii privind interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter comunist e Cristian Ghinea. L-am întrebat cum își explică faptul că fascismul e unanim condamnat, în schimb, în ceea ce privește comunismul, persistă încă o anumită indulgență, atît Vest cît și în Est. 

La finalul celui de-al Doilea Război Mondial, regimul comunist s-a aflat în tabăra învingătorilor, iar nazismul în tabăra învinșilor. De aici, o oarecare întîrziere cu care societățile civilizate au început să realizeze grotescul regimurilor comuniste: le fuseseră aliați împotriva nazismului. Apoi, un permanent apetit al intelighenției occidentale pentru comunism, ca un experiment interesant, realizat pe pielea altor oameni. Acei „inteligenți“ au pierdut Războiul Rece, dar au cîștigat războiul ideilor. Copiii noștri învață teoriile lor în universități. Apoi, în Europa de Est, am fost noi înșine foarte indulgenți cu crimele comunismului. Nu ne-am impus anticorpi și am rămas nevaccinați.

Cum vă explicați această atitudine aproape binevoitoare față de comunism în România, care a trecut printr-o dictatură?

România a avut o relație destul de complicată cu anticomunismul, cu rezistența la comunism. Noi am avut insule de rezistență la comunism, izolate, nu o mișcare de rezistență a societății. Comunismul, timp de 45 de ani, s-a integrat în viețile noastre nestigherit, pînă a devenit normalitate. Apoi, să ne uităm cine a condus România după căderea regimului comunist. Ion Iliescu, de exemplu, este identificat în Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, comisia Tismăneanu, drept unul dintre principalii „vinovați de impunerea și perpetuarea“ acestui regim. Să fim realiști, anticomunismul a fost prizat în mediu restrîns. Acum 16 ani, cînd eram redactor la Dilema – mă bucur enorm că revin, chiar și așa, aproape de revistă, o citesc și rezistă, e singura publicație scrisă care concurează cu net-ul la mine –, coordonam un dosar despre arhivele Securității. Erau o mînă de intelectuali și activiști contra unui întreg sistem. Eram, aș putea zice, deși eram mic atunci. Am învins în cele din urmă, dar pentru că sistemul s-a mișcat natural din acel punct. Iliescu a ieșit din peisaj și urmașii lui nu mai vedeau de ce să apere ei Securitatea. Iliescu a devenit caduc, a fost înlocuit de toți acei mai mici iliești care au acaparat instituțiile publice, în administrație, în politică. Știți expresia – „comunismul a făcut și lucruri bune“, este precursoarea lui „au furat, dar au dat și la alții puțin“. Agenda sistemului nu mai e comunismul, ci să păstreze ce au furat.

Condamnarea oficială a comunismului drept regim „ilegitim și criminal“ a stîrnit la momentul respectiv unele controverse. Și s-a soldat cu puține rezultate concrete. Care ar fi consecințele acelui act de condamnare? Și care sînt urgențele în plan memorial?

Condamnarea comunismului la cel mai înalt nivel a fost doar primul pas de care aveam nevoie. Dar este nevoie și de o condamnare a regimului comunist la nivelul societății. Condamnarea comunismului în aceeași măsură cu nazismul este o măsură de igienizare a spațiului public românesc. Pentru că noi, în ceea ce privește comunismul, nu am făcut niciodată curat după ce l-am dat afară din casă. Am făcut curat după regimul legionar, dar nu și după cel comunist. Și pentru că am fost, cum spuneați mai devreme, binevoitori inclusiv cu ororile acestui regim, astăzi asistăm la un reviriment al ideilor totalitare și comuniste. Ne aflăm în situația în care trebuie să le explicăm copiilor noștri de ce Hitler a fost un om rău și de ce ideologia lui e nocivă, dar despre Mao, Pol Pot sau Ceaușescu se poate vorbi laudativ oriunde.

Scopul proiectului legislativ pe care l ați inițiat este să prevină reinstaurarea unui regim comunist în România. Dar chiar credeți că există acest risc?

În spațiul public din România, propaganda comunistă, discursul laudativ la adresa ideilor comuniste reînvie. Atenție, nu este vorba de nostalgicii comuniști, de cei care au prins acea perioadă și au anumite nostalgii, este vorba de oameni mai tineri, care nu au simțit pe pielea lor ce înseamnă comunismul pus în practică. Este un curent pro-comunist care prinde și la noi, și în alte state din Estul Europei. Există multe discuții legate de această temă a nostalgiei comuniste în statele din fostul lagăr comunist. Dar nu despre asta este vorba. Este vorba de faptul că acest discurs pro-comunist, inclusiv în universități, zone de dezbatere civică, nu este însoțit de obligația de a-i asocia și traumele provocate. Nu poți face același lucru cu nazismul, de exemplu – să iei cîteva idei pe care să le prezinți ca fiind bune și să ignori lagărele de concentrare. De ce să putem face asta cu comunismul? Este o măsură de prevenție, așa cum este un vaccin. Mereu există riscul. Libertatea și democrația nu sînt un dat de la sine, ele sînt pe cît de puternice în fața comunismului, a fascismului pe cît sîntem noi dispuși să le apărăm, să le întărim. Eu sînt un liberal. Și am o poziție liberală: ambele totalitarisme trebuie tratate la fel.

Ce se înţelege, în spiritul acestei legi, prin „organizaţii, simboluri şi fapte cu caracter comunist“?

Am văzut, atunci cînd am depus această inițiativă legislativă în Parlament, alături de mai mulți colegi, această interpretare conform căreia vor fi arestați toți cei care poartă tricouri cu Che Guevara. Este o formă de opoziție la propunerea legislativă. Dar interpretarea este greșită. Nu despre asta e vorba. Avem o lege similară care condamnă fascismul și regimul legionar, vi se pare că sînt pușcăriile din România pline de nostalgici legionari sau de tineri care și-au tatuat zvastici? Această lege ar urma să dea statului român instrumente necesare pentru a preveni reapariția unor organizații care să își propună, de exemplu, reinstalarea terorii sociale în România. Organizații, iar organizațiile în România sînt definite ca adunare de cel puțin trei oameni care purced la anumite fapte. Această lege nu urmărește persoanele care fac anumite afirmații în parc, pe o bancă. Resping ideea că trebuie să permitem apariția unor curente de gîndire neo-comuniste, totalitare, antidemocratice, pentru că este vorba de toleranța față de convingeri politice. Comuniștii, la finalul anilor ’30, începutul anilor ’40, erau o minoritate în România, puțini își imaginau atunci că vor instaura în țară un regim de teroare care va dura aproape o jumătate de secol. Dar s-a întîmplat, cu ajutorul sovieticilor, bineînțeles.

Statul român a fost condamnat de CEDO pentru că a refuzat să înregistreze / să înscrie Partidul Comuniștilor. În spiritul acestei decizii, proiectul pe care l-ați inițiat ar fi neconform cu jurisprudența CEDO. Cum poate fi obținut un compromis?

Văd că CEDO devine o sperietoare, o societate nu își poate dezvolta anticorpi democratici că… pac, la CEDO. Hai să avem legea și apoi un caz la CEDO. Să avem o dezbatere cu judecătorii. CEDO argumentează că interzicerea propagandei comuniste nu este necesară întrucît nu există o amenințare iminentă, un pericol clar privind instaurarea unui regim totalitar, antidemocratic. Și aici dezbaterea este interesantă: de unde știu judecătorii asta? Cum se măsoară pericolul? Este asta o decizie politică, luată de societate, sau una judiciară? Cred că noi, ca societate, trebuie să luăm această decizie. Hai să avem legea trecută și vom dezbate la CEDO dacă avem cazuri acolo. Să nu legiferăm înseamnă a ne castra de libertatea de decizie. Iar dacă CEDO funcționează ca sperietoare, atunci legea acum în vigoare in România, privind legionarismul și fascismul, ar trebui să nu fie acceptată. Nu cred că legionarismul e un pericol, iar comunismul nu. Eu cred că ambele sînt. Spun din nou: proiectul nostru de lege este o copie exactă, la nivel de limbaj și mecanism legal, a legii deja în vigoare, privind totalitarismul de extremă dreapta. Logica și argumentele se aplică ambelor Rele. 

Cristian Ghinea este eurodeputat (grupul Renew Europe). A fost deputat în Parlamentul României (USR) în perioada decembrie 2016-mai 2019.

a consemnat Matei MARTIN

Foto: Eduard Enea