Scriitor şi eseist, Pascal Bruckner e una dintre vocile cele mai cunoscute ale „noilor filozofii“. A trăit plenar momentul mai 1968: era la liceu, pe cale să se înscrie la facultate. Cunoscut cititorilor români mai degrabă pentru romanele sale, Pascal Bruckner e şi un autor de eseuri despre lumea contemporană. Cel mai recent volum al său, Un rasism imaginar. Islamofobie şi culpabilitate a apărut la Editura Trei.
Care credeți că e cîștigul cel mai important și cel mai durabil al acestor mișcări?
Individualismul democratic și hedonismul – astea ar fi cele două mari cîștiguri ale lui Mai 1968. N-a fost o revoluție proletară, nici o recapitulare a lui 1789 sau a lui 1917. A fost, în primul rînd, o revoluție a culturii, în cadrul căreia individul s-a detașat de colectivitate și și-a afirmat autonomia. S-au obținut rezultate durabile, dar rezistența în timp e problematică. Pentru că, odată cu detașarea de societate, individul nu mai e ancorat, e dezrădăcinat, se simte cumva în afara lumii. Mai ales în Franța, unde indivizii vor totul de la stat, fără ca statul să le poată cere nimic în schimb. Trăim sub regimul statului-providență, menit să ne protejeze, să ne îngrijească, un stat în care nu avem decît drepturi, în vreme ce el are doar obligații.
Ce s-a schimbat în clivajul stînga/dreapta după mai 1968, în Franța și în Europa?
Nu s-a schimbat mult. De fapt, diferențele dintre dreapta și stînga s-au atenuat considerabil. Stînga și dreapta împărtășesc adesea valori comune. De altfel, ăsta e și motivul pentru care la ultimele alegeri prezidențiale a cîștigat Emmanuel Macron. El și-a dat seama că acest clivaj dreapta-stînga e depășit și că cele două tabere se apropie tot mai mult pe anumite componente (economie, securitate). Altminteri, stînga e mai liberală în ceea ce privește moravurile, iar dreapta e liberală în ceea ce privește economia. Aici se mențin niște diferențe. În rest, diferențele sînt tot mai mici.
Ce mai rămîne, astăzi, din spiritul 68-ist?
O mare parodie. Vorba lui Marx: de-a lungul istoriei, lucrurile se întîmplă de două ori: o dată sub forma tragediei și a doua oară în chip de farsă. Mai 1968 era deja o farsă a tuturor revoluțiilor anterioare. Fiecare se deghiza după cum îl tăia capul: maoiști, castriști, troțkiști, leniniști… Iar astăzi, o parte din tineret dă semne că vrea să repete Mai 1968 și s-au apucat să scrie tot felul de sloganuri pe ziduri, să distrugă, să atace poliția... E mimetism, nu e invenție. Dacă admitem că în 1968 încă s-a mai inventat ceva, că încă se mai putea construi ceva nou, toate astea au dispărut la „revoluționarii“ de azi. Astăzi totul e imitație, reproducere fără copyright.
interviu realizat de Matei MARTIN
Foto: T. Ivan
