Autonomia universitară şi spiritul creator

Distribuie cu:

Aparut in Dilema veche, nr. 326, 13 - 19 mai 2010

În 1231, în urma unei greve care dura din 1229 la Universitatea din Paris, regele Ludovic al IX-lea cel Sfînt şi mama sa, Bianca de Castilia, au acceptat să ofere independenţă Universităţii, totul fiind consfinţit prin bula papală Parens scientiarum. Scînteia care declanşase conflictul dintre universitari şi autorităţi fusese una din eternele încăierări de stradă dintre studenţi, renumiţi pentru viaţa boemă, beţiile şi vagabondajul la care se dedau, şi orăşenii care nu mai tolerau asemenea încălcări ale orînduielilor citadine.

Asemenea ciocniri între studenţi şi orăşeni au avut loc în toate cele trei mari universităţi europene ale secolului al XIII-lea – Paris, Bologna şi Oxford. În urma tuturor, comunitatea universitară, unită în jurul celor acuzaţi – de ce să nu o recunoaştem, uneori pe bună dreptate – a avut cîştig de cauză. La Bologna, nemulţumirea universitarilor este mai ales legată de tentativele Comunei de a decide asupra conferirii gradelor universitare. Bula din 1231 este primul act oficial general de atestare a autonomiei universitare faţă de puterea politică. Această autonomie a fost cîştigată printr-o mişcare de emancipare a universitarilor – studenţi şi magiştri deopotrivă – atît faţă de autoritatea ecleziastică a episcopilor, cît şi faţă de cea laică, a regelui şi a nobililor.

De atunci, principiul de guvernare colegială a treburilor universităţii a stat la baza organizării acestora în întreaga tradiţie occidentală. El este reafirmat în primul articol al unei declaraţii iniţiate de 80 de universităţi europene: Magna Charta Universitarum, semnată la Bologna în 1988. Carta are acum 668 de universităţi semnatare, dintre care 15 din România.

Ce înseamnă autonomia universitară azi? Ca Universitatea să poată decide, în Senat, asupra programelor de studii şi a direcţiilor de cercetare. Ca rectorii şi decanii să fie aleşi de corpul profesorilor şi al studenţilor. Ca procedurile de admitere a studenţilor şi de selecţie a cadrelor să fie decise de Senat şi de Consiliile facultăţilor. Şi, nu în ultimul rînd, libertatea de administrare a finanţelor proprii. Toate aceste principii sînt esenţiale pentru menţinerea rolului social al Universităţii – acela de a produce cunoaştere în mod independent faţă de cerinţele structural partizane ale puterii politice.

Or, proiectul Legii Educaţiei Naţionale, aflat în dezbatere publică doar cîteva zile (şi asta pentru reformarea radicală a întregului sistem, atît în componenta preuniversitară, cît şi în cea universitară!) şi pe punctul de a fi trecut prin Parlament, reglementează atent toate aceste domenii. Art. 108 spune că Ministerul „controlează modul în care Universităţile îşi exercită autonomia universitară“. Art. 112 prevede posibilitatea revocării rectorilor de către ministru. Guvernul poate înfiinţa şi desfiinţa facultăţi, conform art. 119, peste capul Senatului universităţii. Dar poate şi opta ce universităţi vor obţine finanţare privilegiată pentru programe de studii „de interes naţional“ – expresie invocată ori de cîte ori un politician rămîne fără argumente, deschizînd astfel calea competiţiei între universităţi pentru a beneficia de favorurile Guvernului.

Aceasta este doar una dintre problemele grave ale proiectului de lege pe cale de a fi aprobat. O problemă poate şi mai gravă este aceea a viziunii generale pe care o transmite asupra modului de structurare a întregului sistem, gîndit într-o logică antreprenorială, în care universitatea se organizează ca o întreprindere prestatoare de servicii. Or, universitatea este mult mai mult decît atît. Ea este locul privilegiat al naşterii funcţiei critice în societate, al spiritului creator neîncadrat nici de cerinţele politicii, nici de cele ale pieţei.

Ruxandra Ivan este doctor în ştiinţe politice al Universităţii Libere din Bruxelles şi lector la Facultatea de Ştiinţe Politice a universităţii. Acest text este parte a unei reflecţii începute împreună cu un grup de colegi de la Facultatea de Ştiinţe Politice, şi care s-a materializat printr-o scrisoare deschisă de protest împotriva proiectului de Lege a Educaţiei Naţionale.