Banatul, de aproape şi de departe

Despre Banat s-a scris şi se scrie, implicat sau distant-lucid, în termenii beneficiilor multiculturalismului, dialogului între etnii şi culturi, coabitării fericite într-un teritoriu aproape lipsit de potenţial conflictual. Aceste realităţi sînt atestate de studii demografice, sociologice, antropologice, au delimitat un imaginar dens, manifestat în ficţiuni cel puţin interesante şi, mai mult decît orice, au creat un mit: Banatul, un Eldorado.Celor douăzeci de limbi vorbite în Banat în momente istorice diferite li se suprapun firesc douăzeci de etnii şi grupuri etnice, nenumărate sărbători religioase şi laice împărtăşite senin, o tradiţie a întîlnirii fericite cu Celălalt. Diversitatea şi armonia modurilor în care s-au articulat reprezentările realului, ale sacrului şi ale imaginarului sînt coordonatele esenţiale ce au făcut posibilă apariţia acestui Eden (central)-european. Caracterul exemplar al relaţiilor interetnice, certificat de o lungă istorie a simbiozei multiculturale este, la ora actuală, mai mult decît un capitol solar dintr-o istorie europeană adesea convulsivă şi întunecată. Este o poveste adevărată, deci posibil un mit ce se scrie şi acum, în prezent.Europa Centrală, teritoriul în care secolul al XX-lea şi-a propagat repetitiv extremismele şi ororile, şi-a concentrat echilibrul şi seninătatea în acest ţinut al pluralităţii paşnice, confirmată de numeroase documente istorice, cronici, statistici, afirmată şi în opere beletristice, memorii, jurnale de călătorie. Despre Banat se poate vorbi sau scrie ca despre un spaţiu aproape neverosimil, în care proiectul Europei unite s-a realizat cu succes, avant la lettre, cu multe decenii înainte de conturarea lui concretă. Consistenţa acestui argument, oricît de vizibilă în domeniul faptelor, este favorizată de existenţa unui imaginar vast, ce aşază alteritatea şi identitatea într-un binom indisolubil. În imediatul realităţii există, însă, povestea, iar ea supravieţuieşte datorită obstacolelor, deturnărilor, schimbării povestitorilor şi perspectivei.Dacă identitatea acestui spaţiu este atît de profund legată de o veche tradiţie a transferului cultural şi a conlocuirii benefice, cum se modifică această identitate în raport cu dinamica prezentului? Este această tradiţie una statică, parte integrantă a unui mit imuabil, sau suportă, în mod firesc, metamorfoze? Mai departe, aceste mutaţii pot fi abordate tot prin intermediul unor interogaţii, aici voit subiective: dacă Banatul şi-a creat o identitate europeană interculturală, cum se reflectă ea acum în sferele marginale, în zonele rurale ce au consolidat această identitate timp de secole? Dacă mitul Banatului paradisiac persistă în imaginarul colectiv ca adiacenţă a unei realităţi istorice, există nervuri sensibile, structuri vulnerabile, în paginile acestor descrieri idilice? Cum îşi trăieşte Banatul - dincolo de solaritatea sa emblematică - apocalipsele în surdină, destrămările blînde, eşecurile şi micile catastrofe?De aproape, tot în registru minor şi subiectiv, Banatul convivialităţii exemplare există în satele de cîmpie, acolo unde dialogul cultural şi transferul valorilor se manifestă firesc, în gesturi vechi, apărute parcă în timpuri imemoriale. Satele de graniţă, acolo unde tangenţele devin geografic evidente, sînt adevărate spaţii revelatoare ale identităţii dinamice a Banatului. De foarte aproape, putem lăsa pentru o clipă să se vadă/simtă nostalgia unui timp definitiv pierdut: doar ultimii bătrîni mai ştiu că imala e noroi, credenţul e dulap, hocărul un scaun mai mare şi pecmezul, dulceaţă de prune. Vocabularul unui Babel fericit, ca să amintim o sintagmă des utilizată în contextul discuţiilor despre Banat, se desparte tot mai mult de limba vorbită. O memorie fericită a copilăriei, prelungită pînă dincolo de firesc, păstrează amintirea exceselor culinare prilejuite de rugile sîrbeşti, firescul amuzat al neputinţei de a vorbi maghiara, fascinaţia faţă de cripta familiei Mocioni, mirosul ireal, impregnat de tristeţe şi uitare din salonul castelului lor din Foeni, unde a funcţionat timp de zeci de ani grădiniţa satului.În primăvara lui 2005 o parte din Banat şi-a shimbat definitiv înfăţişarea, intrînd într-o nouă eră, uniformizantă şi impersonală. Privite de departe, inundaţiile catastrofale ce au distrus definitiv părţi însemnate din satele de pe marginea rîului Timiş au fost un fel de ieşire din circularitatea timpului mitologic şi o trecere în timpul istoric, ireversibil şi destructiv. S-au prăbuşit sute de case vechi, iar în locul lor s-au ridicat decente contrucţii din beton, complet utilate, zugrăvite în grabă în culori identic fade, afişînd orgolios la intrare numele generoaselor instituţii ce au în grijă ca omul să rămînă stăpîn al locului, iar animalele din ogradă să nu mai vestească, refugiate pe acoperişuri, sfîrşitul lumii. Cînd apele tulburi s-au retras, o adevărată Terra Nova, alta decît cea din cronicile entuziaste despre Banatul de altădată, a apărut, aseptică şi artificială, pe ruinele vechii lumi.Vecinii s-au schimbat, de asemenea, odată cu deschiderea graniţelor. Proporţiile variabile în care o etnie sau alta a fost/este prezentă în mediul rural sau în cel urban nu au alterat bunul obicei al respectului faţă de diversitate, cultivat intens de mai bine de trei secole. Deşi despre Banat se poate scrie şi vorbi în termenii unei identităţi solide, zonele vulnerabile, unde memoria consemnează inevitabile metamorfoze, sînt deopotrivă zone ale autenticităţii. Astfel, apocalipsele majore şi cele mărunte se succed ca etape distincte ale unui ciclu istoric şi vital. Însă povestea nu-şi poate revela metaforele dacă nu există nostalgie, uitare, disoluţie şi un nou început.