În 1982, aveam patru ani şi eram „în concediu“ (cu bilete prin ONT) la Valea Drăganului, undeva la poalele munţilor Vlădeasa. Este una dintre primele mele amintiri – un soare puternic, o pătură întinsă pe o pajişte, doi părinţi lungiţi pe pătură care aveau grijă să nu merg de una singură prea departe, eu care descopeream oarecum plictisită lumea furnicilor, fiecare opintindu-se pentru a-şi căra bobul sau grăunţa, într-un şir aparent interminabil ce se oprea într-un final la un soi de excrescenţă roşiatică de pămînt pe care am călcat-o din curiozitate în picioare. M-au distrat furnicile ce fugeau care încotro. Le speriasem, le stricasem treaba.

Tot de atunci, îmi mai amintesc vag fetiţe care vindeau zmeură din găleţi şi că am făcut urticarie. Şi vacile uriaşe care veneau de la păşune, seara. Şi pe mama care mergea ca să vorbească cu vacile şi cu oamenii care erau cu ele şi se întorcea cu cîte o sticlă cu lapte. Şi pe mine care refuzam să-l beau, căci „mie nu-mi place laptele de vacă, îmi place laptele de Alimentara!“.

Mai tîrziu, peste cîţiva ani, am aflat că, de fapt, la Valea Drăganului „am murit cu toţii de foame“. Că mîncarea de la cantina vilei unde fuseserăm cazaţi a fost proastă şi insuficientă şi că în fiecare după-amiază, în aşteptarea cinei, mă băteam cu taică-miu pentru o chiflă tare, dosită de mama în poşetă, la micul dejun. Ciudat, asta nu-mi amintesc deloc!

Îmi amintesc, în schimb, că mama îşi lua liber de la serviciu ca „să prindă“ la telefon Casa de Comenzi. Suna mereu ocupat. Cînd reuşea să vorbească cu cineva de acolo, ştiam că a doua zi vom avea carne de porc, unt şi bomboane cubaneze. Cel mai mult îmi plăceau cele cu portocale. Uneori, tata suna de la editură ca să ne spună că întîrzie, căci „s-au băgat pui la bufet“. Cînd mă întreba cineva „ce aduce mama de la serviciu?“, răspundeam invariabil: „Bani şi ouă!“.

În 1987, eram deja în clasa a II-a şi mama mea s-a întîlnit pe strada şcolii cu mama lui Năstase Sorin la care fusesem în vizită cu o zi înainte ca să-i văd maşinuţele teleghidate. Mama mea a spus: „Doamna Năstase, ce le-aţi dat să mănînce la prînz? Adina mi-a zis că a mîncat tocăniţă de vacă şi că i-a plăcut foarte mult!“. Mama lui Năstase a răspuns: „Fiţi serioasă, doamnă! Era cu salam. Mă bucur că i-a plăcut!“.

Am stat odată la coadă cu mama, la banane, chiar înainte de Crăciun, dar n-am mai prins. Grozav îmi mai plăceau bananele, chiar dacă trebuia să aştept vreo trei zile ca să se coacă printre haine, în şifonierul din dormitor! Aşa că atunci, cînd traversam Calea Moşilor fără banane spre casă, am început să plîng. O doamnă milostivă mi-a dat o banană din sacoşa ei, fusese cu zece persoane mai în faţă. „Ce spui, Adina?“ Nu puteam să-i zic mulţumesc, mi-era ciudă şi nu voiam să iau banana. Dup-aia, mama mi-a spus să nu fiu invidioasă pe bananele ei, că poate avea şi ea copii...

Cîteodată, mergeam pînă la Foişorul de foc ca să luăm covrigi calzi, întinşi pe sfoară. Îi mîncam pe toţi pînă acasă.

În 1987, am fost la mare la Neptun (tot cu bilete prin ONT). Părinţii mei şi-au păstrat bani pentru o cină, în ultima seară, la restaurantul Calul Bălan. Îmi amintesc că a costat destul de scump – 400 de lei, o avere! Mama şi-a îmbrăcat costumaşul cu buline grena de la Bucur, tata şi-a pus un sacou. Am mîncat cu toţii ceafă de porc cu cartofi prăjiţi. Eu am băut Pepsi, ei au băut vin. Ceafa era atît de mare încît ieşea din farfurie. Ce n-am putut mînca, am luat în şerveţele şi mama a băgat în geantă. Am mîncat a doua zi, pe balconul hotelului, uitîndu-ne la mare şi părîndu-ne rău că plecăm.

În 21 decembrie 1989, eram la Cluj şi mersesem cu verişoara mea, Gabi, în cartierul Mănăştur ca să luăm de la doamna Maior işlerele pe care i le comandasem pentru Crăciun. Doamna Maior, pe jumătate unguroaică, o femeie liniştită, cu părul alb, ne-a primit în sufrageria ei plină de milieuri şi de porţelanuri şi ne-a arătat prăjiturile înşirate pe o faţă de masă. S-a scuzat că nu i-a ajuns cacaoa pentru glazură, erau doar mînjite pe deasupra. Apoi, ni le-a pus într-o cutie. N-a vrut bani pentru ele, bunica noastră deja îi făcuse „la schimb“ un costumaş pentru botezul unui nepot.

Am plecat cu işlerele în sacoşă, am ajuns în centru unde se auzeau împuşcături. Am fugit pe o stradă laterală spre casă unde bunica şi mătuşile mele făceau pregătiri pentru sărbători. Am ronţăit cîţiva tăieţei pentru supă care se uscau pe coala albă, velină, de pe bufet. O femeie de la Vîlcele venise deja cu găina. Spre seară, am luat cu degetul dîre din crema de griş a prăjiturii din dormitor care se presa sub Istoria literaturii... Nu m-am atins de işlere pînă de Crăciun, cînd deja regimul comunist nu mai era.

După 20 de ani...

Mi-e foame, merg la supermarket. De fapt, cînd mi-e foarte foame şi nu mai am răbdare nici măcar să-mi fac un sandviş, merg la KFC sau chiar şi la Mc. Înghit fără să mă gîndesc ce mănînc. Mă satur. Mi-e foame de mici proletari din Obor, merg la mici. Mănînc, îmi cad greu, şi cu bere, iau MagAnghinar. Cînd mi-e foame la supermarket, aş cumpăra tot – şi aş găti la nesfîrşit, în imaginaţia mea. Iau aia, iau ailaltă, arunc în coş. Ajung acasă înfometată, mănînc o bucată de pîine cu salam, renunţ să gătesc, bag totul în congelator. A doua zi, iar foame – „Ce mîncăm?“. Luăm tramvaiul 21, mergem la „împinge tava“, la Sfîntul Gheorghe, cîte-o ciorbă, o chiftea marinată şi am rezolvat-o. A doua zi, scot din congelator, am de scris, merg la redacţie, n-am timp, bag la loc în congelator. Mi-e foame – merg la Angst, iau salata de vinete, humus, orientală. Vin acasă încărcată cu caserole. A treia zi, descopăr în frigider nişte crenvurşti de care uitasem... prinseseră mîzgă, îi arunc. Arunc şi resturile de salate. Arunc tot şi o iau de la căpăt.

Nu-mi amintesc să-mi fi fost vreodată foame atunci cînd eram copil. Mesele, aşa cum or fi fost ele, încropite din te miri ce, erau momente importante ale zilei, aveau un program fix şi, de multe ori, un ritual. Deşi trăiam vremuri „de foamete“, foamea noastră, a copiilor, era protejată. În schimb, am experimentat diferite tipuri de foame, ca adult. Cel descris mai sus – îl cunoaşteţi probabil cu toţii – este foamea din neglijenţă. Din lipsă de timp şi chef de a te hrăni. În liceu, am ales, de una singură, foamea din cochetărie. O foame la modă – număram calorii, stăteam zile întregi nemîncată, ronţăiam mere pînă mi se strepezeau dinţii, în timp ce tînjeam după un Snickers, doar ca să aud în curtea şcolii „Ce-ai slăbit, fată!“. Cînd mergeam cu gaşca la munte şi, în ultima zi, nu mai avea nimeni nici un ban (nici o ţigară, nici o conservă), ne luptam între noi să ne întindem coltuce uscate de pîine în ultima cutie de pate care răsărise de undeva, pe neaşteptate. Nu era o foame serioasă, era o foame just for fun. Cunosc şi foamea de stres, foamea de panică, atunci cînd ai un ghem în stomac şi nu poţi să înghiţi nimic decît seara tîrziu, cînd te învălui în linişte şi întuneric şi începi să te simţi în siguranţă.

Însă toate acestea sînt mofturi şi fiţe, pe lîngă foamea cea adevărată. Foamea lui Knut Hamsun, dacă vreţi. Foamea, atunci cînd n-ai bani, cînd nu ştii cînd îţi vei primi salariul, aşa că nu poţi decît să aştepţi şi să înghiţi în sec. Cînd ajungi să te uiţi pe stradă la oameni care mănîncă. Te uiţi lung la Fornetti, la merdenele, la tot. Te holbezi fără să vrei prin geam la oamenii din restaurante. Eşti ca un cîine care caută mîncare. Adulmecă. Şi brusc îţi dai seama că ceea ce ţi se întîmplă e dezumanizant, te îndrepţi de spate, iei o atitudine demnă, te scotoceşti prin buzunar, descoperi că monedele adunate fac un leu şi-ţi iei un covrig.

În cazul în care m-ar întreba cineva dacă în România se poate „muri de foame“, aş răspunde probabil că nu. Toată lumea supravieţuieşte într-un fel sau altul şi speră în vremuri mai bune, în care cel puţin mîncarea irosită de-a lungul timpului să nu-ţi mai dea un permanent sentiment de vinovăţie. Însă cei ce trec, chiar şi pentru o scurtă perioadă de timp, printr-o experienţă de foame autentică rămîn cu sechele. Au senzaţia că se vor întoarce mereu acolo, la acel moment de disperare. Şi atunci apare cea mai perfidă formă a foamei – foamea latentă. Este cea care încă îi împinge pe cei care au trăit în comunism să-şi umple congelatoarele cu carne. Şi pe ceilalţi – care nu au trăit sau au trăit prea puţin – să rămînă cu jenante nostalgii după bananele pe care nu „le-au prins“ şi după cefele de porc care „ieşeau“ din farfurie.

Foto: M. Grecea, A. M. Sandu