„Cum îl cheamă?“, a întrebat Ștefan, încercînd să se apropie de pisoiul care îl privea suspicios de pe gard. „Pe cine, pe pisoi? Da’ cine are timp să dea nume la pisoi? Auzi la el!“, a început să rîdă tanti Marinela.
Şi s-au privit ca nişte extratereştri unul pe altul şi nu şi-au mai spus nimic pentru că ar fi fost inutil. Vorbeau limbi înstrăinate, forjate în civilizaţii diferite, şi doar întîmplarea făcea că se aflau în acelaşi loc, ea născută şi crescută acolo, ca şi părinţii, bunicii şi străbunicii ei, el venit de la Bucureşti, ajuns în vara aceea în sat pentru că mama lui, adică eu, copilărise în locul acela şi avea nostalgii poetice care îl implicau şi pe el. Tanti Marinela nu dădea nume la pisici și lui i se părea cel mai barbar lucru din lume.
Lui Ştefan îi place la Şoimari. Se amuză de animalele care merg pe drum, salută ritualic oamenii pe care nu îi cunoaște și caută pisici. Așa cum face în orice oraș am călători, din orice țară, pe orice stradă din București sau în orice hotel am ajunge. Se oprește în fața lor și intră brusc în transă. Le vorbește, le cheamă într-o limbă știută doar de el, le spune secrete din lumi ascunse și reușește să le convingă să se apropie, să se lase mîngîiate. La aproape 8 ani e un îmblînzitor de pisici. Continuă serios și asiduu lunga tradiție a bărbaților din viața mea de a iubi pisicile și de a vorbi limba lor. Fac parte toți dintr-o sectă la care nu am acces, dar pe care nu o judec, pentru că am obosit.
Tataie avea ochii albaștri, dădea porecle oamenilor și nume animalelor, juca șah în fața porții, mă ținea în brațe, îmi spunea povești cu reptile și iubea pisicile. Le lăsa în casă, spre oroarea bunicii care le arunca blesteme înspăimîntătoare, dormea cu ele și le vorbea blînd. Tataie stătea în casă și lucra, cu toate ușile închise, cînd se tăiau animalele.
Tataie era pădurar și cojocar. Cu aceeași seninătate cu care întreba pisicile de sănătate și mîngîia porcul, tăbăcea pieile de oi și capre și făcea din ele căciuli și cojoace. Atelierul lui mirosea oribil și arăta ca într-un film de groază. Chiar și așa, îmi plăcea să îl privesc lucrînd, adulmecînd mirosul sărat și înțepător din jur. Cînd termina o bucată, mă chema și îmi arăta cît de fină devenea pielea. O pipăiam. Era moale, ciudată. Probam apoi căciuli înalte, de blană neagră, cojoace, bunde, ce mai găseam prin atelier. Și rîdeam amândoi.
Primele pisici de care îmi aduc aminte aveau numele date de el: Mîciulina și Țubichi. Erau frumoase, arogante și nu se temeau de nimic. Nici măcar de promisiunile pe care li le făcea mamaie printre dinți. Deși am crescut printre animale cu nume, relația mea cu ele a fost una de indiferență politicoasă. Chiar și cînd eram copil. Nu mă intrigau în nici un fel, nu le dădeam atenție, nu aveam poftă să le mîngîi sau să mă joc cu ele.
Tatăl și sora mea, în schimb, adorau pisicile, le răsfățau, se pierdeau în dezmierdări, duceau mai departe moștenirea de pisicari. Au reușit să o convingă pe maică-mea să avem una chiar și în oraș, la bloc. Îmi amintesc de dedicarea și iubirea lor totală, era o vrajă acolo pe care nu o înțelegeam, o priveam de la distanță, eram ca tanti Marinela, parte dintr-o civilizație dezvrăjită.
Și tot așa, dezvrăjită pisicește, am ajuns să accept primul pisoi în apartamentul din București. Pentru că soțul meu vorbește cu toate pisicile pe care le întîlnește pe stradă și apoi merge și le cumpără de mîncare, visează să aibă un ONG care să salveze și să aibă grijă de pisici. Era previzibil că va aduce un astfel de suflet cu blană și în casă. Dar, de fapt, l-am adus chiar eu. Primul nostru pisoi a fost martor la mica istorie a falimentelor din presă: l-am luat din redacția Realității, atunci cînd aceasta s-a mutat în pădure, după ruptura Ghiță-Vântu. Îl cheamă Moto, are 11 ani și o privire de filozof scîrbit, nu îi place să fie mîngîiat și nu înțelege apucăturile barbare ale speciei umane. Probabil că are încă amintiri din perioada în care a trăit în presă.
Am născut apoi un băiat care adoră pisicile. Scrie cărți despre pisici, le vrăjește, le susură descîntece, le dă nume și celor de pe stradă, mergem în anumite locuri în oraș doar ca să le salutăm și să le ia în brațe. Într-o astfel de companie nu am avut de ales, am început să mă înmoi și eu. Am mai acceptat în casă un pisoi. Tigrișor are 3 ani, a fost salvat de o prietenă de sub o mașină, e cît un elefant, se comportă ca un cățel, miaună tot timpul, cere insistent atenție, iubire și mîngîiere, pînă la sufocare. Dorm amîndoi pe mine, mă trezesc la 4 dimineața cînd își ascut ghearele pe cărți, fură mîncare, îmi vomită în pantofi, îmi smulg tastele din laptop și trimit e-mail-uri cu fundul, sînt, pe scurt, niște ființe care au inventat tortura drăgălașă. Dar pe care le iubesc, pentru că m-am lăsat vrăjită. M-am lăsat vrăjită de băieții ăștia din viața mea. Știu că e o vrajă veche în iubirea lor pentru pisici și eu îmi joc rolul de a nu înțelege și de a privi.
Alexandra Bădicioiu Matei este jurnalistă.
Credit foto: C. Stanciu
