Ioana Prândurel, 30 de ani, a crescut într-o familie care a învăţat-o să fie precaută. Ani de-a rîndul, Ioana a construit bariere între viaţa personală şi cea profesională, pînă cînd, la un moment dat, şi-a dat seama că nu mai ştie cine e şi de ce crede ce crede sau de ce face ce face.

Cînd eram mică, mergeam şi de două ori pe zi în Cişmigiu, unde aveam gaşca mea de copii, şi mama avea gaşca ei de părinţi. Îi era însă teamă să nu iau boli şi, de pildă, voia foarte mult să mă spăl pe mîini, pînă la coate eventual, să mă spăl imediat cum ajungeam acasă. Să nu calc în frunze murdare. Să nu mă lovesc. Să nu bag în gură.

Un copil poate foarte simplu să capete comportamente de om anxios de la cei din jurul lui, comportamente pe care pur şi simplu le reproduce, le imită. Atunci nu-mi dădeam seama, dar acum văd.

Preluasem genul ăsta de comportament. Nu aveam curaj să le povestesc copiilor ce era la mine în familie, pentru că ai mei aveau tendinţa de a nu spune niciodată ce se întîmplă acasă. Erau foarte atenţi să îmi spună să nu povestesc copiilor că eu nu am tată, că lucrul ăsta s-ar putea să îmi aducă dezaprobare.

I-am spus însă prietenei mele cele mai bune de atunci, cu care aveam şi brăţara la fel. Şi apoi mi-am reproşat foarte mult că am spus şi ce-o să se întîmple, ce-o să se întîmple dacă o să se afle. Îmi imaginam tot felul de lucruri care mai de care mai dureroase, cum că mă vor arăta copiii cu degetul şi părinţii lor vor face la fel.

Cred că deprinderea asta de a face scenarii este o dovadă a anxietăţii. Şi cred că un om anxios ajunge să creeze cît mai multe scenarii, în aşa fel încît să aibă puterea de a se pune în gardă. Să preîntîmpine totul, să îşi clădească seturi de reacţii şi să se asigure că lucrurile sînt sub control.

Toată viaţa mea, cred eu după ce am analizat-o în trei ani de terapie, am încercat să găsesc inconştient scenariile de care aveam nevoie şi care mă puteau duce pe un drum corect, echilibrat, ferindu-mă foarte bine.

Pînă am terminat facultatea, n-am dat voie nici unui dubiu să iasă la suprafaţă. Pe atunci lucram la Connex şi am decis împreună cu prietenul meu să ne căsătorim. După un an de căsnicie, toată viaţa mea personală – pentru că cea profesională era pusă la punct, cu plan de carieră – a început să nu mai meargă bine. Nu ştiam ce era cu mine, dar nu mă mai simţeam deloc mulţumită. Şi tot atunci mi-am dat seama că aveam o grămadă de lucruri care erau semne de nelinişte, că-mi rodeam unghiile, că nu mă simţeam deloc sigură pe mine şi că făceam scenarii. Descopeream, de pildă, că mi-am construit existenţa încercînd să evit lucruri. Era o nebuloasă totală, din care nu mai înţelegeam ce vreau, ce mi s-a întîmplat, de ce mi s-a întîmplat, de ce nu am vrut alte lucruri, cum aş vrea să fie, cum ar trebui să fie.

Am divorţat, deşi ştiam că nu era soluţia care va rezolva totul, ci doar unul dintre lucrurile care nu erau în regulă. Viaţa mea profesională mergea foarte bine şi am făcut un efort în fiecare dimineaţă ca, în momentul în care ajung la birou, să las deoparte orice m-ar fi putut afecta. Şi în felul ăsta să duc mai departe o existenţă care va deveni ulterior echilibrată.

Timp de vreo trei ani de zile am continuat să perseverez în această separaţie, timp în care viaţa mea continua să fie o nebuloasă. Pentru că fusesem crescută să caut răspunsuri în cărţi, mi-am spus că există sigur oameni care au scris despre asta şi mi-am făcut o bibliotecă întreagă, dar care n-a reuşit să mă ajute cu multe, în afară de clarificarea unor teorii.

În 2008, prin octombrie, s-a întîmplat un lucru total neaşteptat pentru mine: am rămas fără job. Eram atunci la eMag şi am rămas fără job din cauza crizei. După perioada de nelinişte care a urmat, am decis prin vara lui 2009 să îmi caut un psiholog, pentru că nu-mi era bine, eram mereu tristă şi foarte închisă. Eram într-o ceaţă care mă agita incredibil. Te agită să nu vezi.

Am găsit un cabinet pe net, am făcut programare într-un moment în care eram total disperată şi m-am dus. Prima şedinţă a fost extrem de pusă la punct. I-am cerut terapeutei CV-ul şi i-am expus toate aşteptările mele, pentru că voiam să mă asigur că ştie îndeajuns de bine partea teoretică şi că are experienţă practică – să nu mai păţesc cum păţisem cu o doamnă psiholog care mă lăsa să plîng şi atît. A fost extrem de înţelegătoare. Mi-a povestit cum tratează ea cazurile de genul meu, care sînt paşii, de cîte şedinţe este nevoie pînă la a primi un feedback, să nu-i spun diagnostic, şi am fost foarte mulţumită. Pur şi simplu, m-am lăsat pe mîinile ei. Mi-am dat seama că un autodidact nu se poate trata îndeajuns – nivelul meu de nelinişte, de anxietate, de stare depresivă nu mai putea fi tratat prin informarea asta proprie. După cîteva întîlniri la care stăteam cu perna în braţe, mi-a explicat că mă protejam, că mă simţeam în siguranţă cu perna aia, ca o platoşă.

La puţin timp după, mi-a recomandat psihoterapia de grup (psihodramă). Pui în scenă momente din viaţa ta, iar cînd ieşi din joc şi doar îi urmăreşti pe ceilalţi interpretînd, se întîmplă foarte multe declicuri. Îi înţelegi mai bine pe ceilalţi, îţi înţelegi ţie trăirile şi faci legături care ţin foarte mult de tine, pe care nu are nimeni altcineva cum să ţi le arate altfel. Doar în momentul în care am retrăit lucrurile şi m-am văzut pe mine în mijlocul lor, am putut să ies din ceaţă încet, încet.

Acum simt că am ieşit din ceaţă. Nu mai sufăr. Nu mai e neclar ce se întîmplă cu mine. Dacă sînt neliniştită, îmi dau seama imediat de ce. Am învăţat prin exerciţiu să-mi identific foarte bine stările şi să nu mă mai sperie stările de frică.

Merg şi azi la o terapie de grup cu oameni care povestesc şi ei la rîndul lor aşa cum o fac şi eu. Am văzut că sîntem foarte mulţi care trecem prin aceste stări de anxietate, că sîntem nişte oameni care funcţionăm în societate, că ne afectează de multe ori aceleaşi lucruri, că ne sperie aceleaşi lucruri, că ne fac să suferim, că avem lucruri în comun şi că nu doar mie îmi era teamă de ce trăiesc, că sînt şi alţii, şi asta ajută.  

În dosarul de săptămîna aceasta al Dilemei vechi puteţi citi patru mărturii ale unor oameni care s-au confruntat - şi încă se mai confruntă - cu diverse tulburări de anxietate. Textele sînt fragmente editate din interviuri cu Cristian Lupşa şi Andrei Pungovschi. Variantele integrale vor fi publicate la sfîrşitul toamnei pe site-ul proiectului "Dar dacă".

Foto: Andrei Pungovschi