Zece cărți de memorialistică ce problematizează, intrigă, frustrează, delectează, amuză, documentează, portretizează și psihologizează.
10) Matei Călinescu, Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp, ediție îngrijită de Raluca Dună, Humanitas, 2016.
Împărţindu-şi dimineţile în „bune” şi „rele”, agăţîndu-se (şi nu prea) de speranţa în chimioterapie, autorul acestui jurnal tulburător încearcă să ţină piept unui cancer la plămîni, descoperit în „stadiul 4”, bizuindu-se (şi) pe efectul calmant al scrisului, ca pe un aliat credincios. Dincolo de contextul traumatic, paginile traduc obsesii intelectuale dintre cele mai diverse: de la „efectul” Soljeniţîn în lumea occidentală pînă la nevoia strategică de a parcurge cu multă prudenţă dosarele Securităţii. Unul dintre cele mai nespectaculoase (v. şi Radu Petrescu) şi, totodată, tulburătoare jurnale pe care mi-a fost dat să le citesc.
9) Ion Ianoşi, Internaţionala mea: cronica unei vieţi, Polirom, 2012.
Alături de Paul Cornea, Ianoşi face parte din acel pluton fruntaş al intelectualilor de stînga, seduşi de marxism, dar dezamăgiţi (în grade uşor diferite) de maniera în care regimul comunist a dispus punerea în practică a doctrinei. Cu Ianoşi la timonă, te întorci în timp şi revii, după fiecare călătorie, cu multiple beneficii: eşti acolo atunci cînd plenara CC interzice apelativul „domnule”, înlocuindu-l prin „tovarăşe” sau „cetăţene”, sau cînd are loc emigrarea masivă a populaţiei evreieşti din România.
8) G.M. Cantacuzino, Scrisorile către Simon, prefaţă de Nicolae Florescu, Editura Simetria, Bucureşti, 2010.
Pretextul epistolar poate deveni o excelentă strategie narativă şi memorialistică. O probează şi volumul acestui arhitect, pictor şi scriitor, încarcerat la Jilava şi Aiud între 1948 şi 1953, eliberat pentru scurtă vreme, iar apoi reîncarcerat în vederea executării unor munci fizice, la limita supravieţuirii, în spaţiul sinistru pe atunci al canalului Dunăre – Marea Neagră. De reţinut şi această cugetare amară şi „pandemică”: „Se zice adesea că o mare durere şi un mare doliu suferit în comun leagă şi mai mult două fiinţe. Nu sînt chiar aşa de sigur de această afirmaţie. Mi-e teamă că adesea marile dureri izolează. De ce? Poate că acţiunea lor asupra memoriei e şi ea ucigătoare. Cu fiecare fiinţă care moare, începem şi noi a muri” (p. 142).
7) Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache, Ce a fost – cum a fost, Polirom, 2013.
Înainte ca fiziologia să se răzvrătească, scrie Paul Cornea în prefaţa cărţii, merită ca aceste convorbiri, înţelese mai degrabă ca un „interviu aprofundat”, să aibă loc. Rezultatul este spectaculos: de la una dintre cele mai fine evocări ale lui Mihail Sebastian la rememorarea etapei romantice de „utecism ilegal”, de la o meditaţie comprehensivă asupra condiţiei evreităţii şi asupra posibilei fuziuni a ei cu românitatea la chestiunea disidenţei şi a controversatei rezistenţe prin cultură şi la clarificarea motivelor aderării şi abandonarea definitivă a comunismului (cel puţin pe scena interioară a subiectului), traseele sînt dintre cele mai interesante.
6) Eugen Negrici, Sesiunea de toamnă, Cartea Românească, 2015.
Apariţie camusiană, N. este unul dintre cei mai charismatici intelectuali umanişti de la noi. Păcătuieşte însă prin discreţie (îndeosebi publicistică). Jurnalul de faţă este, în egală măsură, o rememorare şi o reevaluare a scrisului anterior. Graniţa postdecembristă a celor două scriituri este marcată în text prin secvenţele invariabil intitulate „Compleo fossam”. Radicalitatea acestui autodenunţ atrage anumite delicii în urma lecturii.
5) Eugen Barbu, Jurnal (în Opere, vol. II, ediţie de Mihai Ungheanu, prefaţă de Eugen Simion, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006).
Dacă am lăsa la o parte dimensiunea etică şi l-am judeca pe E.B. strict ca scriitor, poate că am avea o revelaţie. Fireşte, există, pe undeva, şi acel fir al orgoliului morbid, tipic unei personalităţi care se manifestă excesiv, care poate corupe ori parazita suflul moral al textului. Ar rezulta, însă, o lectură fatalmente în oglindă, una nefericită şi contraproductivă, în care i-am răspunde autorului comentat cu aceeaşi monedă. Nu are rost să ne minţim: verdictul est-etic al Monicăi Lovinescu dă rar greş, dar este, totuşi, ca orice sistem interpretativ, supus greşelii, iar infirmitatea morală a lui E.B. nu poate eluda cu totul meritele prozatorului ori ale memorialistului.
4) Amelia Pavel, Un martor în plus, Editura Universalia, Bucureşti, 1997.
Probabil surpriza acestei selecţii vine prin acest volum foarte puţin cunoscut – şi dificil de procurat – aparţinînd cercetătoarei care s-a remarcat la noi mai degrabă prin lucrări erudite de istoria artei. Atuurile cărţii provin atît din descrierile foarte valoroase ale mediilor avangardiste de altădată, ale influenţelor culturale predominante în cercurile burgheze, interbelice (universul vienez al adolescenţei, de pildă, constituie o pasiune comună cu mai sus-pomenitul G.M. Cantacuzino), dar şi ale ciocnirilor dureroase dintre mentalitatea burgheză şi tăvălugul comunist.
3) Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, ediţie revăzută şi adăugită, Humanitas, 1991.
Alături de memoriile lui Mihail Sebastian, mi se pare jurnalul cu cel mai mare impact în literatura română recentă. S-a scris enorm în marginea lui şi a Epistolarului editat ulterior, a devenit repede prilej de polemici şi combustibil ideologic. De fiecare dată cînd am recitit Jurnalul, am făcut-o într-o stare de încordare crescîndă. Nu am putut digera, nici pînă astăzi, de pildă, tratarea superficială a cazului Vulcănescu, martir în închisoarea de la Aiud, beştelit pentru faptul că nu a preferat să stea deoparte şi „să-şi scrie opera”. Pe scurt, reţeta acestui Jurnal, sprijinită şi pe geografia de contraste a Epistolarului, incită, provoacă şi funcţionează în continuare.
2) Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, ediţie de Gabriela Omăt, prefaţă şi note de Leon Volovici, Humanitas, 1996.
Evenimentul editorial şi cultural care marchează întreruperea dominaţiei lipsite de nuanţe a moştenirii culturale interbelice îl reprezintă publicarea, în 1996, a Jurnalului lui Sebastian. Prin fineţea intuiţiilor şi prin calitatea scriiturii, memoriile sale pătrund, adesea cu uşurinţă, dincolo de coaja groasă a lucrurilor. Totuşi, aş fi nesincer dacă nu aş adăuga aici şi credinţa personală că S. suferă şi de un simptom al lamentaţiilor prelungite (inclusiv în plan erotic!), că are, cu alte cuvinte, şi un dar de a-şi face viaţa grea cu mîna lui, o atitudine deviantă pe care aş numi-o „a veşnicei amînări”. Dimensiunea de document, incontestabilă, m-a interesat însă mai puţin. Recitit, Jurnalul lui S. îmi vorbeşte, astăzi, mai degrabă despre scenariile amare ale falselor prietenii şi despre fenomenul de fake news, avant la lettre.
1) N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Virgil Ciomoş, Dacia, 1991 (ediţia Polirom, seria Opere, 2008).
Jurnalul lui Steinhardt este nu doar un document autentic al rezistenţei anticomuniste şi un produs al literaturii de sertar destinat, în acest sens, să umple un gol, ci şi un roman al detenţiei, care cucereşte prin scriitura barocă, prin farmecul unei limbi formate la întretăierea dintre nou şi vechi, dintre registrul reverenţios şi cel argotic, prin vocea care şi-a însuşit temeinic lecţiile lui Proust şi ale lui Mateiu Caragiale, prin galeria de portrete vii şi, nu mai puţin, prin convingătoarele descrieri statice.
Adrian Mureșan este eseist şi critic literar, doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti.
