În provincie, bibliotecile orăşeneşti sînt asemeni unor ferestre deschise spre lume. Nu voi uita niciodată plăcerea („Madeleine“ de Proust?) cu care evadam de acasă la biblioteca de deasupra parcului, un întreg ritual: uşa de lemn scîrţîia iar clopoţelul pe care-l declanşa, prin atingere, avea un dublu efect – îi anunţa bibliotecarei sosirea unui vizitator şi îmi semnala mie că intram într-o altă lume. Ca prin magie, totul devenea o lume de senzaţii şi mirosuri. Sălile cu tavan jos ale bibliotecii emanau intimitate, rafturile de lemn erau înşiruite asemeni acelora din lumea magică a desenului animat The Pagemaster, iar cărţile, în sine, miroseau a vechi, a hîrtie peste care au trecut şi timpul, şi foamea cititorilor, şi degetele febrile ale cunoscătorului care a dat peste o carte rară. Aveam obiceiul să mă opresc de fiecare dată la un alt raft alfabetic, plecam capul uşor pe umăr, pentru a citi titlurile cărţilor, şi, este drept, în acele timpuri setea mea trecea prin exigenţele unui titlu bun, ale unui autor cu nume preţios, iar alegerea stătea într-un început reuşit. Primele cuvinte, ca reper. Am prins atunci obiceiul de a nu lăsa niciodată neterminată o carte.Astăzi practic încă această mantra, cu satisfacţia că, de regulă, simţurile mele sînt încă vii. Aşa am dat pe atunci peste Pădureanca lui Liviu Rebreanu, Poeziile lui Lucian Blaga, Magicianul lui John Fowles, Vraciul lui Tadeusz Dolega-Mostowicz, Cartea de la San Michele a lui Axel Munthe, sau peste Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco. Cărţi de căpătîi. Toate acestea sînt acum biete amintiri, relicve ale unui timp trecut, care se conjuga în verbe comuniste şi într-un oraş peste care timpul pare că nu a trecut: Sfîntu Gheorghe, judeţul Covasna. Întocmai ca în Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, întoarcerea mea acasă, după un timp îndelungat petrecut în străinătate, a fost catastrofală: clădirile, inclusiv cea a bibliotecii, au fost acoperite de iederă, cinematograful este doar un imobil... ecologic, respirînd verdeaţă, iar eu am îmbătrînit într-o secundă cu 20 de ani. Amintirile nu sînt niciodată un bun sfetnic, însă sînt întotdeauna un bun capital senzorial.

Astăzi, biblioteca mea fetiş din Ardeal pare ireală. TGV-urile care fac doar o oră şi jumătate pînă la Bruxelles, exact atît cît fac cu metroul parizian zilnic pentru a merge la birou, mă înghit nemilos cu o fantastică bibliotecă în buzunar. Biblioteca de buzunar. Asemenea lui Ion Vianu, care scria în „Kindle“ (Dilemateca, nr. 71) că a cedat sirenelor publicităţii şi uşurinţei, am cedat societăţii de consum. Un Kobo de 300 de grame, cu dimensiunile de 10 pe 7 centimetri, un instrument neutru, care nu miroase, nu adie, nu creează senzaţii şi nici nu generează amintiri. Dar, culmea, de cîţiva ani a devenit chiar vedetă cu statut special a Salonului Cărţii de la Paris! Instrument înşelător al epocii moderne în care trăim – „metro, boulot, dodo“, zic francezii, adică „metrou, muncă, somn“ –, e-book-ul este un răspuns la ceea ce cerem: nu mai avem timp să citim, vrem totul cît mai repede, cît mai scurt, cît mai aproape, iar în biblioteci mergem pentru a le arăta copiilor, atunci cînd învaţă să citească, că există locuri cu munţi de cărţi în care poţi petrece ore în şir într-un mod mult mai util decît în faţa unei console X-Box. Am o bibliotecă ambulantă cu mine, cu sute de titluri, dar nu o poţi răsfoi şi nici nu-ţi oferă surprize. Nu poţi să pleci în căutarea necunoscutului, a aventurii, întrucît cărţile ţi le alegi singur, în funcţie de ce vrei, de ce ai nevoie, de ce ai iubit cîndva... Din ferestre spre lume, bibliotecile au devenit ferestre spre noi. Cred că, pe undeva, pierdem la schimb. Dar mai contează oare?

P.S. Între noi fie vorba, Kobo călătoreşte cu mine, dar degeaba. Nu am citit nici o carte deja încărcată în memoria sa şi, dacă e să fiu cinstită, nici măcar nu l-am deschis de mai mult de zece ori într-un an. În schimb, mi-am comandat cadou de aniversare cartea voluminoasă a lui Geert Mak, Voyage d’un Européen à travers le XXème siècle. 1000 de pagini grele de cărat, dar delicios de răsfoit. Iar în metrou călătorii citesc tot din cărţi... 

Iulia Badea Guéritée este jurnalistă, responsabilă a versiunii româneşti a site-ului presseurop.eu

Foto: Lucian Muntean