În acest articol sînt preluate idei, date, informaţii apărute în două interviuri ce mi-au fost cerute în vara/toamna anului 2011, după inaugurarea parţială, din iunie acelaşi an, a cramei Avincis, pe dealurile Drăgăşanilor. Primul interviu, realizat de Arpad Zachi, avea să apară în revista Arhitext, nr. 1/2012, al doilea, datorat Vioricăi Buică, a fost publicat în volumul 15 Re, editat de revista IGLOO în martie 2012. Textul de faţă este un comentariu şi o completare a dialogurilor avute cu interlocutorii mei de atunci, dar şi cu mine cel de atunci. 

Lucrul de care sînt cel mai conştient astăzi este faptul că nu ştiam nimic în iunie 2007 despre subiectul cramă/fabricarea vinului, ceea ce într-un fel a fost un noroc, căci nici un a priori nu ne-a influenţat opţiunile.

Patru, cred, sînt faptele importante care au făcut posibilă ecloziunea proiectului. Mai întîi, am avut norocul să găsesc la Dobruşa, pe colinele Drăgăşanilor, un spaţiu arhitectural-urbanistic care avea deja o noimă pe care n-am făcut decît să o dezvoltăm. Ea se năştea din felul în care conacul se raporta la teritoriu. În al doilea rînd, şi esenţial, încrederea sans faille a comanditarului. Atunci cînd profesorul Valeriu Stoica – la circa doi ani după primul drum la Dobruşa, cînd proiectele de restaurare a conacului şi de realizare a cramei prinseseră contur – mi-a cerut să mă ocup de arhitectura peisageră, în faţa retractilităţii mele („n-am făcut niciodată aşa ceva“), mi-a spus „c’est à prendre ou à laisser“, am răspuns, după o scurtă ezitare, „je prends“.

Am atacat de la zero un subiect care m-a fascinat şi continuă să mă fascineze, dar despre care nu ştiam chiar nimic. Echipa noastră mai restaurase construcţii similare celei de la Dobruşa şi, chiar dacă nu făcuse un proiect de cramă, acest subiect subsuma cunoştinţe generale de arhitectură, deci, cu un efort de documentare, putea fi conceput. Cu o mare deschidere de vederi, Valeriu Stoica s a dovedit a fi un comanditar în accepţiunea renascentistă a noţiunii. Dialogurile noastre au fost şi sînt în continuare interesante, chiar şi atunci cînd avem puncte de vedere divergente. Controversele s au încheiat întotdeauna în interesul proiectului. În al treilea rînd, am lucrat cu o admirabilă echipă, arhitecţi mai tineri ca mine, ingineri avînd varii specialităţi şi un remarcabil diriginte de şantier.

În acele începuturi m-am bucurat să l am interlocutor, calm şi disponibil pentru stabilirea temei cramei, pe baronul Jacob von Kripp, soţul Ilenei, născută Costinescu, descendentă directă din domnitorul Barbu Ştirbey. Împreună puseseră pe picioare, cu ceva timp înainte, vechea Cramă Ştirbey, tot pe dealurile Drăgăşanilor.

Prima întîlnire cu locul unde echipa noastră avea să trăiască cea mai intensă aventură arhitectural-urbanistică postdecembristă s-a petrecut în iunie 2007. Atunci am venit cu profesorul Valeriu Stoica să văd viile pe care soţia sa Irinel le readusese „după o luptă birocratică îndelungată“ în patrimoniul familiei lor. Profesorul Stoica mă invitase „pe deal, să le spun dacă poate fi restaurat conacul şi dacă pot proiecta o cramă nouă“. Am plecat împreună devreme dimineaţa din Bucureşti spre Drăgăşani, cu maşina. După traversarea Oltului, la intrarea în Drăgăşani, un drum şerpuit, alb-prăfos, ne-a scos pe coama aplatizată a dealului Dobruşa, în fapt un platou ceva mai mare decît platoul pe care se află Mănăstirea Sinaia (unde îmi petrecusem vacanţele copilăriei). Nu ştiam la acea dată că aveam să fac acest drum de sute de ori. Platoul era străbătut în lungul lui, de la nord la sud, de un vechi drum de coamă care avea să devină axul de compoziţie al Ansamblului ­AVINCIS. Pe partea dreaptă, venind dinspre miazănoapte, se iţea un conac bine obosit de comunism, mai degrabă mic, dar nu lipsit de o semeţie din care lipsea aroganţa parvenită pe care o găsim ici şi colo la surate moldo-valahe. Silueta zveltă, semiruinată, avea panaş. Mi-a devenit pe loc simpatică. Astăzi, întrebîndu-mă de ce, rememorez din Rodin, „une chose plus belle qu’une belle chose est sa ruine“, căci ruina unei construcţii poate fi sursă de emoţie estetică, cu atît mai mult cea a unui edificiu cu farmec. Arhitectural am descoperit proporţii fericite şi dezinvoltura arhitectului necunoscut care a propus o soluţie volumetrică surprinzătoare, recurgînd la savante (pseudo)simetrii. M-am delectat desluşindu-le. Nu aici este locul să le inventariez. Totuşi am s-o divulg pe cea mai evidentă, cea care mi-a pus la puce à l’oreille, faţada ce priveşte, de peste un secol, argintul Oltului. Compusă riguros simetric pînă la un punct, faţada dezvoltă fără complexe, către dreapta, pentru a caza bucătăria, cămara şi gîrliciul pivniţei, o travee retrasă. Astfel alcătuită, compoziţia devine mai complexă, dînd naştere unei simetrii speciale pe care o regăsim la tot pasul în proiectul arhitectului anonim.

Despre istoria devenirii conacului nu ştim nimic, arhivele nu vorbesc. Putem face supoziţii, două ni se par mai plauzibile. Prima: a existat o construcţie mai veche de tip casă cu tindă şi două/patru camere dispuse simetric, ulterior augmentată. Cu acea ocazie i s-au făcut faţade noi, cele pe care le-am găsit în iunie 2007 şi pe care, restaurate, le putem vedea astăzi. Pledează pentru această ipoteză neconcordanţa arcelor trilobate ale foişorului şi logiei cu golurile ferestrelor şi uşilor din spatele lor. Cea de a doua ipoteză presupune existenţa unui singur proiect după care s-a ridicat casa în 1904-1905, după cum lăsa să se înţeleagă textul din 1904, din sticla găsită în fundaţie cu ocazia restaurării. Indiferent de felul în care s-a construit conacul, din unul sau doi paşi, arhitectul anonim avea har. Retrospectiv realizez faptul că simetriile subtile pe care le-a lăsat moştenire au indus în bună parte drumul pe care l-am urmat (simetrii remarcate în proiectul nostru de Arpad Zachi în interviul amintit).

Conacul ordona şi domina spaţiul, impunîndu-ne păstrarea lui ca pivot al compoziţiei. Noile construcţii urmau să-i fie subordonate. Chiar şi atunci cînd tema presupunea funcţiuni cu un volum mai mare decît cel al conacului, prin modul de compunere a planului de ansamblu şi prin arhitectură, această autoimpunere a fost respectată.

Pentru conac ne-am propus în primul rînd prezervarea întocmai a volumetriei şi a arhitecturii faţadelor şi păstrarea a cît mai mult din substanţa originară. Am întărit poziţia centrală a conacului prin felul în care au fost distribuite materialele în faţade, inclusiv prin cromatica acestora, albul paramentului şi roşul cărămiziu al ţiglei (la conac), în contrast cu neutralitatea paramentului din piatră de Arnota a construcţiilor noi (crama, pavilionul Bellevue, Poiana Fîntînii). Conacul a fost înconjurat cu pergole care pe de o parte amintesc cornişa construcţiilor gospodăreşti ale vechiului ansamblu (dispărute în perioada comunistă), iar pe de alta amplifică ponderea construcţiei restaurate, în noua compoziţie.

În acelaşi sens am creat o inflexiune drumului de coamă, astfel încît, în momentul intrării pe domeniu, conacul să fie capătul de perspectivă, iar pavilionul Bellevue a fost amplasat în diagonală, opus cramei, dincolo de conac. De la Bellevue începe aleea pietonală care duce la Poiana Fîntînii. Contrapondere compoziţională a cramei, cele două formează un tandem; chiar dacă nu sînt perceptibile vizual împreună, memoria reţine legătura şi le recompune.

Pentru micşorarea impactului pe care masivitatea cramei l-ar fi putut avea, am conceput-o ca pe o bursuflură a tectonicii, un fel de deal născut din platou, acoperit integral cu iarbă. Amplasarea celor trei paralelipipede din lemn, inegale ca lungime (locuinţe), pe acoperişul cramei face din aceasta un soclu aparţinător geologiei. Pavilionul Bellevue este un clin d’œil făcut peste timp genialului arhitect Claude-Nicolas Ledoux (1736-1806, vă rog să-mi scuzaţi lipsa de modestie) din proiectul Les Propylées de Paris. Cît priveşte Poiana Fîntînii, am superstiţia să nu vorbesc despre ea, pînă cînd nu va fi terminată.

Arhitectura Ansamblului vinicol ­AVINCIS s-a cristalizat în timp, dar ideea s-a născut la prima întîlnire cu locul.

Alexandru Beldiman este arhitect.