Eram un copil cînd mi-am început meseria de învăţător. Deşi învăţasem tot ce se putea la şcoală, aveam, evident, mari emoţii. În clasă am întîlnit un grup mare de elevi, peste treizeci. Am făcut prezentările... şi părinţii şi-au lăsat copiii „pe mîini bune“, sperau ei... Am avut surpriza să găsesc nişte copii bine educaţi şi nişte părinţi cu mult bun-simţ. Ştiam că sînt importantă prin ceea ce fac, dar să te considere şi cei din jur special, să-ţi acorde respectul pe care îl meriţi, nu-mi venea să cred... Trăiam de fiecare dată aceeaşi emoţie cînd „tăticii“ elevilor mei îşi scoteau pălăria (la propriu) înainte de a mă saluta. Şi ce important este să fii lăsat să faci ce ştii cel mai bine să faci!

Îmi iubesc profesia, îi iubesc necondiţionat pe toţi copiii care se lasă modelaţi de mine. Acum, după treizeci de ani, intru tot cu emoţie în clasă, la fiecare început de promoţie. Nu vă ascund că emoţiile vin de foarte multe ori din întrebarea „Oare ce mă aşteaptă?“.

La fiecare generaţie nouă, copiii sînt din ce în ce mai frumoşi, mai dezinvolţi, mai voinici, cu cel mai la modă telefon în buzunar. Părinţii sînt din ce în ce mai cu pretenţii şi întotdeauna extrem de ocupaţi. Poate că timpul se scurge mult mai iute... Apoi, există calculator, televizor, Internet, copilul are de toate! Ritualul zilnic în familie nu mai înseamnă timp petrecut împreună, statul la poveşti, plimbări, ci discuţii care se rezumă la: „Ce-ai făcut azi la şcoală?“, cu răspunsul invariabil „Bine“ şi... atît.

Elevii de clasa I vin cu un bagaj ticsit de cunoştinţe, dar e atît de îndesat, încît nu mai au loc: „te rog, mulţumesc“ şi alte „chestii“ demodate. Le spun povestea cu fetiţa care a deschis o poartă ferecată folosind cuvintele magice te rog, în ciuda celor care au folosit topoare, berbeci, explozibil... Şi de cele mai multe ori merge! Nevoia de poveste există, cei mici vor să înveţe şi încerc să compensez cît pot lipsurile din pachetul incomplet cu care se termină, pentru mulţi dintre ei, cei şapte ani de acasă.

Dorinţa de comunicare există, de aceea întotdeauna am timp, merg către copii cu toată înţelegerea iar ei vin cu toată sinceritatea vîrstei. De multe ori, aflu lucruri pe care nu aş dori să le ştiu. Un învăţător reuşeşte să fie părinte, prieten, dascăl, frate şi soră, în acelaşi timp. Ideal ar fi ca şi părinţii să-şi facă timp, pentru că întotdeauna cei şapte ani de acasă sînt, mai presus de toate, timp rupt din viaţa părinţilor şi dat copiilor. Şi dacă este aşa, copiii vor avea întotdeauna în băgăjelul lor bunul-simţ, onoarea şi, mai ales, puterea de a distinge binele de rău.

Nu generalizez, dar lucrînd într-o şcoală foarte mare, cu colective multe şi numeroase, în fiecare zi caut la mulţi copii „cei şapte ani de acasă“. Constat cu tristeţe, nu de puţine ori, că i-au lăsat acasă sau, şi mai trist, nu i-au primit niciodată.

Este greu să ajungi la sufletul copiilor de 7 ani, să comunici cu ei, pentru că majoritatea sînt învăţaţi să capete fără mult efort tot ce-şi doresc; or, şcoala înseamnă reguli, pe care cu greu le acceptă.

Cred că pentru colegii cu clasă pregătitoare este mult mai greu. Aici nu mai vorbim de „cei şapte ani de acasă“, ci de „cei cinci ani de acasă“, restul de... doi revenind şcolii. Nu cred că poţi convinge un copil de 5-6 ani că e şcolar, cu tot ce implică acest lucru, cînd el abia se descoperă pe sine ca persoană.

Ce să zic, aş vrea să merg pe stradă liniştită, să nu mă feresc de grupurile gălăgioase de adolescenţi care vorbesc şi merg deşucheat, aş vrea să mai văd domni scoţînd pălăria, iar pentru aceasta cred că ar fi suficienţi cei şapte de acasă. Valorează infinit. Cei... un infinit de ani de acasă.

Silviana Stanciu este institutor la Şcoala Gimnazială „Nicolae Titulescu“ din Călăraşi.