De cele mai multe ori, cînd vine vorba despre România, sintagma cea mai folosită este „aici nu se schimbă niciodată nimic“. Și, deși au trecut aproape treizeci de ani de la Revoluție, în ciuda zecilor de reforme, a intrării în Uniunea Europeană și a schimbărilor masive care au avut totuși loc în țara noastră, suferim în continuare de o frustrare a stagnării. Este autosuficiența o trăsătură caracteristică a românului… care „se pricepe la toate“? A devenit un soi de maladie care ne paralizează dorința și capacitatea de a ne dezvolta?
Într-o anumită măsură, toți trăim episoade de autosuficiență. Cînd sîntem comozi și ne spunem „atît pot eu să fac“ sau cînd avem nevoie de o încredere excesivă în noi și, pentru a nu ceda din „teritoriu“, sîntem surzi la orice fel de argument. Dar, dacă avem noroc, lăsăm aceste accese de autosuficiență să ne prindă doar temporar. Ne oprim la timp. Conștientizăm că poate nu sîntem mai buni decît restul și sîntem dispuși să acceptăm critici. Ne permitem să învățăm de la alții. Iar atunci avem toate șansele să evoluăm.
Cînd ne priponim însă pe picioarele din spate, adoptînd o mentalitate de catîr, și respingem cu vehemență și cu aroganță faptul că nu sîntem chiar buricul pămîntului, atunci apare acea autosuficiență malignă. Ne oprim la un nivel și de acolo mergem pe o linie moartă, convinși însă că urcăm spre stele.
Atunci, autosuficiența de tipul „las’ că merge și așa“ devine malignă, prinde accente obraznice, capătă o atitudine sfidătoare și devine platoșa omului incompetent care, în dorința de a epata, va nega orice tentativă de dialog și va continua să-și impună punctul de vedere prin forță. Iar această platoșă este cu atît mai grea cu cît cel care o poartă este „ajutat“ să avanseze pe o scară ierarhică, în ciuda capacităților sale reale. Iar acest paradox devine un model care întreține cercul vicios al autosuficienței: dacă un incompetent a reușit fără să depună efort, eu de ce m-aș agita?
Despre autosuficiență nu există studii. Nu există statistici. Există însă realitatea imediată la care ne putem raporta, iar autorii articolelor din acest Dosar tocmai asta au făcut. Au disecat problema pe mai multe paliere – educație, sănătate, politică, mass-media, parenting și social –, căutînd acel sîmbure maladiv al stagnării de care ne plîngem. De aproape treizeci de ani de democrație încoace.
Ilutraţie de Ion BARBU
