„Te afli în Occident, însă eşti liber să locuieşti în Orientul dumitale“ 

ARTHUR RIMBAUD

În Noul Babilon al modernităţii pe care textele vedice l-au numit profetic „Vîrsta întunecată“ (Kali Yuga), domnesc agitaţia, confuzia, blazarea, pustiul interior, muţenia suspicioasă, dar şi imensa nevoie de comunicare, neîncrederea în religii şi ideologii, dar şi căutarea consolărilor sufleteşti şi a orientărilor spirituale motivante. Dar cine să te salveze din captivitatea propriului eu şi a nefericitei lumi raţionale, din „mlaştinile occidentale“ – ca să citez o sintagmă a lui Rimbaud (poemul „L’impossible“). Cine să te ajute să „ieşi din fîntîna întunecată a existenţei tale strîmte“, să priveşti spre cerul nemărginit, cînd tu trăieşti într-o lume pietrificată în materie şi devalorizată, pentru care eternitatea înseamnă „doi oameni şi un curcan la cuptor“? Tot Rimbaud spunea: „eu, unul, mă întorceam în Orient şi la înţelepciunea dintîi şi veşnică“ (cf. „L’impossible“). Poate pentru a lămuri chestiunea cu „Ce-o fi devenit brahmanul care mi-a tălmăcit Proverbele?“ despre care scria în poemul „Vieţi“ din ciclul Iluminărilor.

Să ne întoarcem aşadar către India. Potrivit filozofiei Vedanta, durerea şi suferinţa însoţesc orice existenţă în temporalitate. Cauzele nefericirilor fiinţei sînt ignoranţa (avidya), necunoaşterea de sine şi ignorarea temeliilor de mister ale creaţiei (Maya – procesul care generează ansamblul de fenomene iluzorii şi schimbătoare la nivel cosmic). Încă din epoca Upanişadelor, India a refuzat aparenţele lumii, viaţă profană, efemeră, dureroasă, angajată dramatic în iluzia temporală a creaţiei. Realitatea absolută (Atman) este situată undeva dincolo de cele 70 de mii de Valuri ale aparenţelor ţesute de zeiţa Maya (concepută ca o „mamă a formelor“).

Yoga (lit. „unire“) poate fi definită că un sistem de cunoştinţe (metafizice, cosmologice, doctrinare) şi de mijloace practice efective care are drept scop eliberarea din iluzia cosmică şi din ciclul indefinit al reîncarnărilor (Samsara). Ciclul morţii şi renaşterii este dominat de legea Karmei (lit. „acţiune“), potrivit căreia suferinţele unei vieţi sînt determinate de faptele împlinite într-o viaţă anterioară. Metodele ascetice şi meditative care conduc la iluminare şi eliberarea de sub puterea aparenţelor lumii manifeste au fost sintetizate încă din secolul al II-lea î.e.n. de Patanjali, în cunoscutul sau tratat Yoga-Sutra.

Tehnicile autonomiei

La fel ca şi în alte iniţieri, yoghinul începe prin practicarea unor tehnici corporale şi psiho-mentale de purificare. Cultivă o atitudine mentală de detaşare, o desprindere de agitaţia curentă, de emoţii, stări şi evenimente profane. El ştie că viaţa are o funcţie ambivalentă. Pe de o parte, îl proiectează pe om în suferinţă şi-l integrează, datorită karmei, în ciclul samsaric al transmigraţiilor, pe de altă parte, îl impulsionează să caute salvarea sufletului, autonomia, libertatea ca eliberare absolută (moksa, mukti) din ciclul existenţelor.

Punctul de pornire al meditaţiei yoga este concentrarea pe un gînd, imagine, obiect, idee. Pentru aceasta, se adoptă poziţii rituale ale corpului (asana). Într-o perspectivă schematică, urmează etapele: controlul ritmului respiraţiei (pranayama), blocarea activităţilor senzoriale în raport cu lumea exterioară (pratyahara), concentrarea (dharana), meditaţia (dhyana), iar în finalul concentrării supreme, starea samadhi. „În samadhi se produce «ruptura de nivel» care constă în trecerea paradoxală de la «a fi» la «a cunoaşte». Această experienţă supraraţională, în care realul este dominat şi asimilat de cunoaştere, conduce în final la fuziunea tuturor modalităţilor fiinţei: samadhi are drept rezultat identificarea neîntreruptă a celui care meditează cu ceea ce meditează.“ (Mircea Eliade – Yoga. Nemurire şi libertate) Samadhi este „Extazul“ sau „Enstaza“, starea de absorbire completă în obiectul meditaţiei, ceea ce conduce la Iluminare.

Pe lîngă yoga clasică, există numeroase alte tipuri de yoga (magice, mistice, populare nesistematice etc). În secolul al V-lea apare o nouă orientare spirituală, ca o sinteză aplicată a vechilor curente de gîndire tradiţională, tantrismul (lit. „fir“, sinonim cu sutra lui Patranjali). Tantrismul a exercitat o influenţă semnificativă asupra şcolilor de yoga, punînd accentul pe mijloacele tehnice şi practice, în opoziţie cu cele contemplative.

Yoga tantrică a fost considerată singura eficace pentru salvarea celor care trăiesc în Kali Yuga (vîrsta cea neagră), epoca actuală. În vîrsta Kali, omul trăieşte într-o totală identificare a fiinţei cu corpul fizic şi nu poate face abstracţie de el. Singura cale accesibilă a acestuia pentru eliberare nu este aceea a detaşării totale, ci mai curînd cea a cunoaşterii, a trezirii şi a controlării energiilor secrete din corp.

Yoga tantrică foloseşte tehnica controlului respiraţiei (prana yama) pentru trezirea energiei cosmice Kundalini, prezentă în stare latentă (adormită) în fiecare fiinţă. Ea se află încolăcită, asemeni unui şarpe, la baza coloanei vertebrale, în muladhara ciakra. Este de precizat că Prana pe care o menţionează tehnica respiraţiei nu trebuie confundată cu aerul sau oxigenul. Termenul desemnează un principiu vital subtil, prezent peste tot în natură.

Tehnicile care vizează controlul respiraţiei şi, prin aceasta, al fluxurilor pranei, sînt cunoscute în limbajul secret al magiei tantrice, prin expresia „Călărirea păsării Hamsa“. Imaginea evocă starea de dominare a volatilităţii şi instabilităţii lumii manifeste, dar şi a respiraţiei obişnuite a omului captiv în existenţa condiţionată.

Pranayama imprimă respiraţiei un ritm tot mai lent (inspiraţie-retenţie-expiraţie) şi mai profund, diferit de cel agitat şi superficial, prezent la omul comun, considerat de tradiţia yoga o victimă sacrificială, un anubandhya pashu – animal legat de stîlpul sacrificial.

Odată „încălecată“ ferm pasărea Hamsa, se traversează prin concentrare graduală diverse stări ascetic-spirituale. Ele determină activarea forţei cosmice Kundalini şi ascensiunea ei de-a lungul coloanei vertebrale, prin canalul subtil susumna. Procesul dinamizează pe rînd centrele energetice ale celor şapte ciakre. Activarea fiecărei ciakre determină apariţia unor puteri speciale (siddhi), capacităţi fizice extraordinare, clarvedere, claraudiţie, citirea gîndurilor etc. Totul în paralel cu extinderea cîmpurilor conştiinţei şi accesul la noi forme de cunoaştere. Are loc – cum se spune – transformarea micii poteci a vieţii profane, obişnuite, într-o cale regală. Atîta timp cît Kundalini este activă şi s-a reuşit accesul pînă la ultimele două ciakre, Ajna şi Sahasrara, are loc eliberarea practicantului din condiţia de animal sacrificial şi se poate ieşi – parţial sau total – din lumea Samsarei. În acest context, corpul nu mai este o sursă a durerilor – observă Mircea Eliade –, ci devine instrumentul desăvîrşit pe care-l are omul la dispoziţie pentru a înfrînge condiţionările vieţii terestre.

Pe de altă parte, trezirea energiilor cosmice latente din corp permite restaurarea fiinţei primordiale, realizarea unei individualităţi integrale, atingerea condiţiei Hamsa. Este vorba de cea de-a două accepţie, cea cu adevărat spirituală, a termenului Hamsa, de lebădă regală, simbol al stărilor superioare ale fiinţei, al originilor primordiale şi al luminii (nu întîmplător lebăda este însoţitoarea inseparabilă a zeului luminii Apollo). Lebăda Hamsa este metafora secretă a „omului adevărat“, realizat spiritual, în care toate contrariile au fost unificate într-o stare de androginie. Este tipul de om superior chiar şi castei brahmane, cea mai evoluată din sistemul celor patru caste indiene. În iconografia indiană, Brahma este înfăţişat călărind o lebădă.  

Dacă idealul Indiei era (este) eliberarea spirituală, prin trezirea şi activarea dimensiunilor transcendente ale fiinţei umane, cel al Occidentului rămîne simplu, terestru şi aparent de nezdruncinat. Libertatea de a exista într-o agitaţie permanentă, de a munci frenetic, de a cîştiga şi a cheltui. Libertatea de a frecventa (virtual sau nu) cursuri de Yoga, unde pranayama este un fel de gimnastică respiratorie. Libertatea de a se iniţia în Ci Kung, Reiki, aikido sau shamanism. Dacă în ultimă instanţă, nimic nu dă roade, omul este liber să se urce chiar şi într-un avion ce urmează să zboare pe vreme rea, situaţie în care nici un pasager nu-şi poate permite să rămînă ateu. În fond, vorbele lui Friedrich Nietzsche sînt mai actuale decît oricînd: „Omul este o funie legată între animal şi supraom. O funie peste abis.“

Silvia Chiţimia este dr. în etnologie şi scriitoare.