Am vizitat pînă acum mai mult de 50 de ţări, dar cea mai grozavă dintre călătorii a fost cînd aveam 3 ani şi jumătate, în Rusia. Bineînţeles că poveştile de mai jos sînt frînturi de amintiri de-ale mele, amestecate cu cele ale părinţilor, învelite într-un strat de dorinţe şi vise care s-au născut în mine mult după această primă călătorie în străinătate. 

Telefonul sună, mama ridică receptorul:

– Alo!

Se corectează apoi:

Privet!

E din nou rusoaica aia nebună, profesoară de balet. Inima mea de copil de 4 ani e ruptă în două. Pe de o parte, de visul de a dansa ca graţiile de la Balşoi, pe care tocmai le văzusem cu ochii mei, pe de altă parte, de spaima că aş putea pleca de lîngă mama mea dragă.

Niet! zice mama, ca de fiecare dată, şi închide telefonul.

Asta înseamnă că nici de data asta nu mă dă. La telefon era o instructoare de balet de la Teatrul Balşoi, cu care ne-am întîlnit în avionul spre Rusia şi care a văzut în mine o viitoare stea a baletului mondial. Îmi demonstrasem talentul printre scaunele avionului, cu sărituri măiastre şi paşi adăugaţi, pentru că, în acea epocă, zborul nu era dominat de atîtea precauţii şi interdicţii, şi anxietăţi ca în zilele noastre. Era atît de hotărîtă să mă ia la Moscova, încît s-a oprit din dat telefoane la ai mei de-abia cînd devenisem prea mare ca să mai am vreo şansă la performanţă.

Dar asta era doar o mică parte din povestea călătoriei noastre în imperiul de la Răsărit. Trăisem, în doar două săptămîni, atîtea uimiri, încît atunci cînd am revenit acasă, în locuinţa noastră din sobra Mănăstire Neamţ, mă simţeam specială cel puţin ca un astronaut care pusese piciorul pe Lună.

Moscova văzută din Volga neagră, care ne-a luat de la aeroport, părea un oraş de uriaşi, cu străzi atît de late cît erau de lungi cele din locul naşterii mele, cu blocuri pînă la nori şi cu magazine în care chiar te puteai pierde. Pînă şi ciocolata pe care gazdele noastre mi-au făcut-o cadou suferea de gargantuanism. Avea un kilogram şi eu o ţineam strîns în braţe, ca să-i simt generoasa greutate, repetînd neîncetat în urechile părinţilor ce ţară minunată pentru copii trebuie să fie asta. Cînd episodul ciocolatei de un kilogram a fost completat de misterioasa băutură carbogazoasă pe care scria фанта (Fanta), care se găsea din plin în restaurantul la care mîncam, dragostea mea pentru soviete a atins cote maxime.

Apoi a venit rîndul distracţiilor nemaivăzute de mine pînă atunci. În hotelul Ucraina, exista o sală cu lumini colorate şi muzică veselă, unde oamenii dansau. Nu doi cîte doi, pe lîngă mese, cum mai văzusem eu pînă atunci, ci de-a valma, fiecare de capul lui, aşa, în semiîntuneric, aruncîndu-şi braţele şi picioarele în toate direcţiile. Mă amestecam printre picioarele lor şi îi imitam, ţopăiam fericită printre indivizi de toate rasele şi etniile, mirîndu-mă de dinţii albi strălucitori ai negrilor africani ori de ochii mici şi mijiţi ai asiaticilor. Mi-am făcut o mulţime de prieteni noi şi exotici, pînă într-o seară în care am fost culeasă din ringul de dans, de o mamașă enervantă, şi predată părinţilor mei, cărora li s-a explicat să mă ţină bine de mînă că în hotel sînt numai străini şi că există pericolul ca cineva să mă fure. Sub această solemnă ameninţare mi s-a interzis accesul în discotecă.

Dar Moscova nu se sfîrşise aici. Mai avea o biserică roşie, cu turle colorate ca un castel de prinţesă, aşezată într-o piaţă unde era o coadă luuuuuungăăăăăă de oameni care nu aşteptau după pîine sau zahăr, ci voiau să vadă un om mort, pe nume Lenin, pe care îl făcuseră să arate ca unul viu care doarme. Cu toată curiozitatea mea, nu mi-am convins părinţii să admirăm şi noi minunea. M-au împăcat cu o vizită la Muzeul Puşkin, unde am avut ocazia să stau în faţa unor veritabile mumii egiptene. Am luat apoi la rînd graţiosul balet Balşoi şi hîtrul circ moscovit, de unde am plecat cu un tic verbal căpătat de la clovni, dar adecvat pentru o călătorie: „davai, davai”.

Călătoria noastră s-a încheiat cum nu se poate mai poetic şi mai ruseşte, într-o poiană din mijlocul unei păduri de mesteceni, în iarba înaltă şi aproape aurie a verii tîrzii. Îmi amintesc că am mîncat cartofi copţi şi m-am ţinut de mînă cu ochelaristul Alioşa, care purta un costum albăstrui cu sacou şi pantaloni lungi, în vreme ce adulţii din jurul nostru jucau şah ori cîntau, tolăniţi printre copaci.

În 1990, la început de primăvară, ne-am reîntors în Rusia. Aveam 10 ani. Imperiul sufla greu, ca un muribund. Străzile păreau mici şi aglomerate, discoteca se evaporase, acidulata фанта era de negăsit, iar ciocolata de un kilogram parcă nu existase niciodată. Coada la omul mumificat pe nume Lenin era tot atît de lungă. Sovietele nu mai aveau cu ce să-mi cumpere bunăvoinţa şi, chiar dacă ar fi avut cu ce, nu mai eram o pradă aşa de uşoară. Devenisem, deodată, un copil liber, care tocmai trăise o revoluţie anticomunistă.

Ana-Maria Caia deţine o companie de producţie de televiziune, INDIE STUDIO, e călător profesionist şi consultant de comunicare pentru industria de turism. O puteţi citi non-stop pe www.caia.ro şi asculta duminica pe RFI Romania, la emisiunea Călătorii.