Era o călimară specială. Un mic cilindru de sticlă. Un păhăruț cu buzele întoarse mult înlăuntru, formînd un trunchi de con și lăsînd loc abia cît buricele unui deget. Pe acolo se băga vîrful tocului și se întingea penița în cerneală.
Pentru noi, prichindeii din clasa întîi, era o călimară miraculoasă. O întorceam cu susul în jos și nu curgea nici un strop de cerneală. Pricepeam noi că cerneala se-adună în șanțul circular, dar asta nu ne stăvilea admirația fără margini. O luam în mîini cu grijă, parcă protejînd-o. Chiar faptul că ceva atît de năstrușnic i-a trecut cuiva prin minte era miraculos.
Ca să nu rătăcim călimara, mamele sau bunicile ne croșetaseră din lînă niște coșulețe cu o toartă împletită ca un șnur. Acasă agățam călimara de cremonul ferestrei. În clasă, în cuierul unde-mi puneam haina sau paltonul. Șnurul se putea petrece și pe după încheietura mîinii și, zurbagii cum eram, în recreație, roteam de zor călimările, executînd tot felul de figuri aeriene. Țipam și ne bucuram nebunește știind că nici un strop de cerneală nu ne va împroșca. Eram convinși că niciodată, orice ar fi fost să se întîmple, călimara miraculoasă nu-și va irosi cerneala menită a umezi doar penițele noastre care formau împiedicat, cu greutate, primele litere.
Însă călimara ne oferea și delicii tactile, căci era făcută din sticlă brobonată. Era de-ajuns să te joci mai multă vreme cu degetele pe suprafața cu mici ridicături, ca să te scufunzi încet-încet și voluptuos într-un fel de prostrație visătoare, împinsă uneori pînă la completa ștergere a detaliilor spațiului înconjurător și la disiparea în neant a vocii învățătorului.
Dar amintirea cea mai de preț rămîne, totuși, acea bătaie cu bulgări de zăpadă din parcul Ioanid, cînd ceva atît de incredibil s-a întîmplat încît, după uluiala din primele momente, zile întregi naivele noastre idei despre lume au fost serios bulversate.
Iarna, obișnuiam ca după orele de școală să ne ducem în parcul Ioanid și să ne batem cu bulgări. Alegeam întotdeauna ca loc al bătăliei micuțul lac secat unde neaua se depunea în straturi groase. Ne agățam mănușile de lînă, fularele, ghiozdanele și călimările într-un arbust de pe mal. Trăgeam linia de demarcație între cele două tabere, întotdeauna aceleași, formate din cîte trei colegi, dădeam cu banul ca să alegem teritoriile, chipul regelui Mihai însemna partea dinspre chioșc a lacului, iar valoarea de 100 de lei a monezii desemna partea dinspre podeț. Apoi, la un semnal, începeam ostilitățile. Nu aveam voie să pătrundem în teritoriul inamicului decît dacă doi dintre apărătorii lui erau la pămînt. Dar cum asta nu se prea întîmpla, ne mulțumeam să ne duelăm cu bulgări aruncați voinicește prin văzduh. Dacă mai mulți bulgări nimereau concomitent arbuștii de pe mal, un nor de zăpadă spulberată acoperea teritoriile inamice, contopindu-le ca și cînd n-ar fi existat două tabere. Era plăcută această pauză a războiului. Ne închipuiam că este pauza de Crăciun, cînd războiul se suspendă și inamicii își dau mîna.
Ei bine, într-unul din aceste momente, profitînd de pauză, am fugit la arbustul pe post de cuier, căci mi se făcuse frig și voiam să-mi iau fularul. În timp ce-mi petreceam fularul pe după gît, atenția mi-a fost atrasă de șnurul roșu al călimării mele care nu mai era agățată de-o creangă, ci era trîntită în zăpadă. M-am aplecat s-o ridic, dar... m-am oprit la timp. În bucla pe care o făcea șnurul roșu, suptă de zăpadă, se afla o pată albastră, rotundă, de cerneală. Gura călimării era la un lat de palmă de ea. Pata era cît un nasture de haină. Centrul era încă de-un albastru închis, dar marginile mult mai decolorate. Cred că zăpada continua să o absoarbă. Eram uluit. I-am strigat numaidecît pe băieți. „Veniți să vedeti! Veniți repede!” S-au îmbulzit cu toții împrejuru-mi. Priveau pata ca hipnotizați. Dan a șoptit: „Dumnezeule!...”
N-am mai fost în stare să continuăm bătaia cu bulgări de zăpadă. Tacit, ne-am luat cu toții lucrurile din arbust. Făceam mișcări încete, parcă să nu tulburăm miracolul. Fularele, mănușile, șnururile călimărilor își fluturau lin culorile prin aer. Nu ne grăbeam. Întîrziam cît puteam mai mult în acel loc. Din cînd în cînd, mai priveam pata albastră care se tot decolora. Într-un tîrziu, ne-am despărțit totuși. Am plecat fiecare spre casele noastre. Îmi venea să mă întorc și să mai privesc o dată pata, dar mi-era rușine. De ceilalți și de mine însumi. Totuși, dacă aș fi avut mobilul pe care orice țînc de astăzi îl are, mi-aș fi luat inima în dinți. Sînt sigur că aș fi fotografiat pata.
(fragment din volumul în pregătire Mici obiecte care aduc timpurile de-altădată în odaia mea)
Constantin Abăluţă este poet şi prozator. Cea mai recentă carte publicată: 7 heptagrame, Editura Tracus Arte, 2015.
Foto: M. Stanworth / Flickr
