În această toamnă ne-am amintit că francezii ştiu să protesteze. În mai multe rînduri, milioane de francezi au coborît în stradă pentru a cere blocarea proiectului de lege a pensiilor – o reformă despre care se vorbea de ani de zile şi pe care un alt guvern de dreapta încercase să o adopte încă de acum 15 ani. De la liceeni la pensionari şi de la angajaţii căilor ferate pînă la cei ai poştei, cu mic, cu mare, francezii au protestat, au cerut plecarea lui Sarkozy şi a guvernului, au invadat străzile Parisului şi pe cele ale marilor oraşe. Acţiunea s-a repetat de şapte ori, la un moment dat au început şi greve pe ici-pe colo, mai multe rafinării au fost blocate, exista chiar ameninţarea unei penurii de carburant (protestatarii au pus stăpînire pe rezervele de combustibili), dar guvernul a adoptat destul de repede legea, a trecut-o şi prin parlament, iar francezii par să se fi calmat.
Ce diferenţă – remarcau unii comentatori de la Bucureşti – între modul de a protesta al francezilor şi cel al românilor! Locuitorii Hexagonului ies în stradă împotriva unui proiect care le măreşte vîrsta de pensionare de la 60 la 62 de ani şi paralizează Franţa cu manifestaţiile lor, în timp ce, în România, protestele faţă de măsurile de austeritate extrem de dure au fost – comparativ – foarte timide. Doar două zile de proteste, care au adunat pe străzi cîteva zeci de mii de oameni (în Franţa au fost milioane).
Un alt exemplu, tot din această toamnă, care arată diferenţa de cultură a protestului între cele două ţări: în scandalul repatrierii, mai mult sau mai puţin voluntare, a romilor români, ONG-urile rome din România au organizat o singură manifestaţie, în faţa Ambasadei Franţei, la care au venit 60 (şaizeci!) de persoane. În Franţa, mai multe asociaţii au protestat într-o sîmbătă împotriva politicii lui Nicolas Sarkozy faţă de romii români: în stradă au ieşit 100.000 (o sută de mii!) de oameni.
Revoluţii şi revolte
Francezii nu ies însă în stradă de azi, de ieri. După cum se ştie, Revoluţia Franceză a avut loc în Franţa, iar Comuna din Paris, la Paris. Unul dintre scopurile baronului Haussmann (prefect al Parisului la mijlocul secolului al XIX-lea) atunci cînd a reconstruit oraşul era tocmai de a-l dota cu bulevarde largi, aerisite, care să înlocuiască străduţele întortocheate pe care se puteau ridica cu uşurinţă baricade (spre dezamăgirea celor care cred în teoriile conspiraţiei, nu acesta era însă obiectivul lui principal, Parisul chiar avînd nevoie de o regîndire urbanistică; în plus, Comuna din Paris, un adevărat război civil în 1871 soldat cu peste douăzeci de mii de morţi, a avut loc după ce Parisul fusese în mare parte refăcut de Haussmann). Protestele şi grevele au continuat să marcheze istoria Franţei. În 1936, ca urmare a manifestaţiilor din Franţa, muncitorii obţin primele concedii de muncă plătite iar în 1968, tot prin manifestaţii, francezii îl determină pe preşedintele Charles de Gaulle să organizeze un referendum, în urma căruia demisionează. De Gaulle este de altfel autorul celebrei fraze: „Cum poate fi guvernată o ţară care are 350 de tipuri de brînză?“. În 1995, guvernul francez condus de Alain Juppé încearcă să facă o reformă a legii pensiilor şi a cotizaţiilor sociale. O grevă de trei săptămîni paralizează transporturile şi îl obligă pe şeful Executivului să îşi retragă planul. Iar Juppé nu era prim-ministru decît de cîteva luni, în urma victoriei lui Jacques Chirac la alegerile prezidenţiale. Unsprezece ani mai tîrziu, un alt prim-ministru, Dominique de Villepin, e nevoit să retragă un plan de reformă a contractelor de angajare pentru tineri, după ce studenţii şi liceenii opresc cursurile în cea mai mare parte a instituţiilor de învăţămînt.
Un ziar elveţian ajunsese la concluzia că francezii fac de zece ori mai multe greve decît elveţienii (cifră contestată însă de presa franceză). De ce oare? Dacă e să ne uităm în istorie, putem ajunge pînă la Iuliu Cezar, care credea că galii sînt „prost-crescuţi şi de neguvernat“. Sînt nenumăraţi cei care s-au exprimat pe marginea gustului pentru ciorovăială şi protest al francezilor. Cioran remarca şi el că francezii par făcuţi doar pentru „întîlniri şi pentru discuţii“, de multe ori în contradictoriu. Un lingvist punea apetitul pentru dispută al francezilor şi pe seama limbii: în germană al doilea verb dintr-o frază e plasat întotdeauna la sfîrşit – e nevoie deci ca interlocutorul să aştepte politicos finalul, înainte de a interveni; în franceză, verbul-ancoră e situat la început, iar interlocutorul poate interveni imediat, tăind vorba celuilalt. De unde, discuţii atît de vii şi aprinse! Glosînd pe marginea apetitului pentru schimbări, revolte şi revoluţii al compatrioţilor săi, Balzac spunea însă sec: „Sigur, francezilor le place să schimbe guvernul, cu condiţia să îl pună în loc pe acelaşi“.
Greva înainte de toate
Studiind modul de protest al francezilor, istoricul Stephane Sirot vorbeşte despre o cultură a grevei diferită în Franţa faţă de cea din Germania. După Al Doilea Război Mondial, ţările nordice şi Germania şi-au refăcut raporturile sociale pe principiul „reglementării paşnice“. Cu alte cuvinte, înainte de a se ajunge la o grevă, partenerii sociali discută şi încearcă să rezolve conflictul, fără întreruperea lucrului. Această formulă nu se aplică însă francezilor care au o cultură a „reglementării prin conflict“, moştenită din secolul al XIX-lea. Guvernul (sau patronatele) şi sindicatele încep prin a se confrunta, fiecare încercînd să arate că e mai puternic decît adversarul. În urma constatării raportului de forţe, se poartă apoi discuţii care duc către ieşirea din criză. În plus, în timp ce în Germania sindicatele sînt apropiate de social-democraţie şi sînt reunite în confederaţii puternice, în Franţa sindicatele cele mai active au fost multă vreme nişte prelungiri ale Partidului Comunist şi sînt destul de divizate. Mai există şi un alt paradox: doar 8% dintre salariaţii francezi sînt membri de sindicat – o cifră foarte mică în comparaţie cu alte ţări europene.
Potrivit unor comentatori, acest lucru ar explica acţiunile violente ale sindicatelor care vor să compenseze prin acţiuni spectaculoase numărul mic de aderenţi.
Francezii au deci o lungă tradiţie a protestului, o tradiţie culturală, politică, socială ş.a.m.d. După cum am văzut, de multe ori sînt ironizaţi de colegii europeni pentru că una-două ies în stradă. Mai puţin de data aceasta, cînd, în presa britanică şi în cea americană au apărut mai multe articole care lăudau acţiunile francezilor. The Guardian deplîngea faptul că, deşi măsurile de austeritate ale guvernului britanic sînt dramatice, incluzînd suprimarea a 500 de mii de posturi şi tăieri impresionante din bugetele sociale, sindicatele vor protesta de-abia în… martie 2011. Concluzia jurnalului? „În Marea Britanie ni se spune că nu are rost să protestăm pentru că protestele nu duc nicăieri. Dar, dacă ne uităm peste Canalul Mînecii, vedem că, graţie protestelor şi grevelor, francezii au reuşit să îşi păstreze un sistem de pensii bun, servicii sociale adevărate şi o durată a săptămînii de lucru la care puţini britanici îndrăznesc să viseze.“
Luca Niculescu este redactor-şef la Radio France Internationale-România.
