Există oraşe care lasă în urma lor un parfum de déjà-vu. Există altele, spectaculare, care surprind la fiecare pas. Există şi oraşe care înseamnă ceva din punct de vedere al geografiei sentimentale personale, care, oricît de insignifiante ar fi, ne par frumoase şi unice. Dar există şi oraşe în care, fără să înţelegi foarte bine de ce, te simţi acasă. Sînt acele oraşe în care un je ne sais pas quoi devine permanenţă şi care nu sînt întotdeauna localităţile în care te-ai născut sau în care locuieşti. Printre ele, printre aceste categorii de oraşe în care te simţi acasă, şi care pentru mine nu au fost foarte multe – Parisul, Clujul, Antalia, Chişinăul –, mai există o categorie aparte de oraşe. Sînt oraşele în care timpul are răbdare cu oamenii, oraşe sfinţite. Un astfel de oraş este, pentru mine, Alba Iulia. 
 
Ştiu, de cînd l-am descoperit pe scriitorul franco-turc Nedim Gürsel, cu a lui Les Écrivains et leurs villes (Scriitorii şi oraşele lor), de curînd reeditată la editura Seuil, că oraşele au un suflet şi că cea mai bună manieră de a le simţi, de a le atinge sufletul este să pătrunzi în ele prin ochii scriitorului care le-a descris. Dar cum e, mă întreb, să pătrunzi într-un oraş nu prin ochii scriitorilor, care poate sînt prea puţini sau inexistenţi, sau poate nu au reuşit să surprindă încă sufletu-i, ci prin privirea mîndră şi nobilă a unui întreg evantai de prinţi? Căci la Alba Iulia nu s-au născut mari scriitori (exceptîndu-l poate pe poetul Martin Opitz, în epoca barocă, şi pe Romulus Rusan, în zilele noastre), ci mai ales mari prinţi: Mihai Viteazul, Gabriel Bethlen, principe al Transilvaniei în secolul al XVII-lea, dar şi rege al Ungariei. Şi mari prinţi ai Bisericii, episcopi: Ignatiu Batthyány, întemeietorul Bibliotecii magice care îi poartă numele, Iuliu Hossu, unul din conducătorii Marii Adunării Naţionale din 1 decembrie 1918, Aron Marton…  
 
Într-un fel, s-ar putea spune, doar la simpla rostire a acestor nume, că Alba Iulia respiră nu doar istorie, ci şi cosmopolitism. Multilingvism. Capitală a unui imaginar european, poate cu mult înainte de a fi Cealaltă Capitală a României. Denumirea nu e întîmplătoare: aici a fost semnată Unirea Principatelor Române, aici s-a născut România, încă din acel îndepărtat 1599, cînd Mihai Viteazul încerca deja inimaginabilul, Unirea Principatelor Române, iar Alba Iulia este cunoscută în cele din urmă mai ales prin aceste detalii istorice. Ale unei istorii mai noi, cert, căci a neglija întreg trecutul ei daco-roman, semnificaţia ei de capitală a încoronării regelui Ferdinand şi a reginei Maria, în 1922, înseamnă a neglija o parte din fiinţa ei. 
 
Pentru mine, Alba Iulia a reprezentat, mai întîi, pe timpurile cînd, studentă fiind la Braşov, învăţam că spaţiul mioritic este format dintr-o înşiruire de spaţii – deal şi vale –, că este guvernat de dor, că aceste curbe trasate de văile şi culmile care străbat geografia care curge dinspre Sibiu spre Alba, trecînd pe lîngă Răşinariul lui Cioran şi Lancrămul lui Lucian Blaga, reprezintă cumva sufletul românesc. Visam cu ochii deschişi atunci să ajung să văd aceste spaţii şi, da, n-am să uit niciodată noaptea în care am străbătut fantomatici acest drum, deal, vale, vale, deal, Blaga şi tot, pînă la Alba. Cutreierarea unei cetăţi pustii, dar misterioase şi atît de luminoase, atît de măreţe. De sus, din faţa porţii principale, lumea pare altfel. Imensă, adîncă şi, da, nemuritoare. Un tărîm al făgăduinţei şi al tinereţii fără bătrîneţe şi vieţii fără de moarte. O secundă însă în imaginarul meu, atît de limitat pe atunci. 
 
Am redescoperit Alba cu cîţiva ani în urmă, datorită Festivalului Dilema veche, datorită ideii avute de edilii din Alba, de intelectualii din Bucureşti, de dilematicii care căutau un spaţiu de gîndire şi o identitate. M-am bucurat enorm că este acest spaţiu transilvănean. Că este acest spaţiu reinventat cu fonduri europene, imaginat cu suflete ardeleneşti, visat în fiecare an (pentru că fiecare ediţie viitoare de festival începe să se pregătească încă din timpul derulării însăşi a festivalului), şi la care nu se ajunge uşor. Sînt ore şi ore în şir de mers pe superba vale a Oltului, sau traversînd Carpaţii pe culoarul Rucăr-Bran, după o trecere prin Sinaia, pentru a ajunge în locul magic unde două catedrale, ortodoxă şi catolică, convieţuiesc de-a lungul unui drum fără sfîrşit, drumul credinţei. Sper, într-un fel, ca aeroportul care va exista cîndva aici să se facă, fie cît mai tîrziu. Poate că drumul spre cetate, cetatea de aici, dar şi fortăreaţa din noi, nu ar trebui să se facă decît aşa: străbătînd dorul spaţiului mioritic, dealul, valea, culmea, hăul, extazul, dar şi agonia.
 
Iulia Badea-Guéritée este jurnalistă la Courrier International şi VoxEurop.euVa participa, la Festivalul Dilema veche 2015, la un Stand up european de jurnalism. Cu sprijinul librăriei online www.libris.ro.
 
Foto: Andrei Ivan