Spaţiul privat

Ambianţa retragerii deliberate din locul public, spaţiu al ascunderii – prin chiar acest gest invocînd locul public –, o desemnăm prin sintagma spaţiu privat (sp). Pentru ca să apară un spaţiu privat împrejurul fiinţei noastre, trebuie să avem la dispoziţie cel puţin şansa de a ne izola de jur-împrejur de orice posibilitate de a fi văzuţi (alta decît decizia noastră de a ne expune în chip deliberat). Aşadar, atît în locul public, cît şi în sp, eu pot vedea în afara mea. Diferenţa între Locul public (Lp) şi sp, esenţială, este aceea că, în cel de-al doilea caz, eu am la îndemînă, neîngrădită, opţiunea dacă îngădui sau nu să fiu văzut de celălalt. Locatarii unei case complet transparente nu au acest privilegiu, deci nu se află situaţi într-un sp, ci într-unul public. De aici tensiunile psihice la care sînt supuşi cei ce se simt supravegheaţi (chiar dacă nu sînt neapărat), despre care a scris măiestrit Beatriz Colomina, după Michel Foucault. În cazul cyberspace, privat înseamnă încifrat şi sp este, de fapt, situat pe traiectoria comunicării dintre „adresa“ mea de e-mail şi adresa celuilalt. În acest caz, spaţiul privat este „filamentar“, situat nu local, ci pe traiectorie, traversînd teritoriul public cu care este interconectat şi de care îl desparte doar fortăreaţa pe care o constituie cifrul. Sp poate avea acelaşi caracter temporar ca şi Lp, de vreme ce şi el este dependent de caracterul procesual al întîmplărilor care îl generează. O casă care îndeplineşte criteriile privind controlul vizibilităţii exterioare nu este un sp decît dacă şi atîta timp cît este locuită. Aceasta întrucît şi în sp se întîmplă evenimente, care se definesc însă prin raportare la cele din Lp: cel definitoriu pentru sp este retragerea din Lp, adică reducerea regimului propriei situări în vizibilitate, ascunderea din calea celorlalţi, recluziunea – relaxarea (în somn sau veghe), introspecţia, hrana, cultivarea proprie sau a descendenţilor, iubirea. Aşadar, refuzînd opoziţia între Lp şi sp, propun să discutăm despre o diferenţă de grad de vizibilitate de la biunivoc (Lp) la univoc (sp). Aşa cum este definit aici, relaţiile dintre cei doi termeni sînt următoarele: i) sp este exclusiv situat pe teritoriul Lp, singura localizare care îi permite realizarea uneia dintre trăsăturile esenţiale ale locuirii, anume învecinarea. Locuirea nu există decît ca locuire întreolaltă. Ca un corolar al celor spuse mai sus, trebuie precizat că retragerea în pustiu, dincolo de limitele teritoriului consacrat ca sacru în vederea aşezării, nu duce la instituirea unui sp. Pustnicul este al pustiului, nu al comunităţii, el nu locuieşte, ci se retrage din relaţiile de învecinare pe care le presupune locuirea în lume. Pustnicul este de altfel adeseori un nomad, un nelocalizat decît în raport cu „lumea“ de care fuge. ii) sp este „scobit“ în Lp, este înfiinţat pe seama acestuia, prin ridicarea de bariere în calea posibilităţii de a fi văzut de ceilalţi – condiţie elementară de apariţie a unui sp. Prin intermediul acestor filtre (ele blochează doar accesul spre mine al privirilor celorlalţi – şi aceasta numai dacă, în măsura în care şi în proporţia în care doresc acest lucru –, nu şi al privirii mele către Locul public). Spaţiul privat este teritoriul privirii univoce – a mea către lume –, fiind privilegiul meu de a decide dacă şi cum îngădui lumii să mă privească. iii) sp este cel care impune apoi amenajarea Lp în vederea îngăduirii acestei „ocrotiri de jur-împrejur“, cum o numea Heidegger: dacă Lp poate exista ca simplă suprafaţă a deplierii evenimentului, fără nici un fel de intervenţie, sp nu poate apărea decît în locuri anume amenajate de om în vederea locuirii. Aceste amenajări pot fi oricît de minimale (scobirea unei găuri în pămînt, întinderea unei piei sau pînze pe cîteva beţe dispuse ca generatoare ale unui con sau ale unei prisme triunghiulare [cort], stocarea de frunziş sau de pămînt în calea vizibilităţii etc.) şi nu presupun apariţia încă, cu necesitate, a unei „arhitecturi“, ci doar a unui adăpost. În termeni heideggerieni, sp este, la limita sa inferioară, o simplă „ustensilă“. De aici înainte, pînă la construcţia ca operă de artă, este un drum pe care nici filozoful citat şi nici autorul de faţă nu se încumetă să îl străbată. iv) Întotdeauna există între Lp şi sp zone de „contaminare“ reciprocă, în care, în procente depinzînd de cultura, civilizaţia şi clima locului, cele două aspecte se amestecă şi coexistă. În concluzia celor de pînă aici, trebuie spus că între sp şi Lp, care îl găzduieşte, nu există relaţie de opoziţie şi nici diferenţă de rang, ci doar una de grad. Adăpostirea în sp nu înseamnă ieşirea din Lp, după cum a locui nu înseamnă a face abstracţie de activităţile din Lp, care îşi prelungeşte aura adeseori dincolo de pragul casei. Reciproc, există şi pe teritoriul public spaţii care, prin strategii de obstaculare a privirii, sînt rezervate unei forme mai „diluate“ de Lp (strada în raport cu piaţa publică), sau rezervate – în diferite grade de separare – în raport cu acesta (club; zone preferate doar de anumite grupuri: pensionari, microbişti, şahişti într-un parc; spaţiul interior al unei biserici parcurs de la vest la est etc.). Există aşadar între Lp şi sp o zonă extinsă de „griuri“, de teritorii care conţin, în varii proporţii, ambele ipostaze.

Locuinţa: urgenţe contemporane

Dacă m-ar pune cineva să vorbesc liber despre chestiunea locuirii astăzi, cu accent mai cu seamă pe locuirea colectivă, ar trebui să ating, oricît de scurt, măcar următoarele lucruri, pe care le las ca un punctaj care, poate, va naşte discuţii: 1) Criza conceptuală a locuirii colective (la toate nivelurile, locuirea asistată, comunitară, condiţionată de nivelul ridicat de urbanizare, criză a modelului modernist, eşec al gîndirii socializant-colectiviste etc., e foarte puţin discutată critic); 2) Criza gated communities (locuirea protejată de ziduri, izolarea unei comunităţi social „superioare“ de restul oraşului). Prin extindere, criza locuirii individuale de periferie bogată în SUA (cu rezultat: apariţia The New Urbanism. Orice nouă formă de aşezare – cartier-satelit – repetă fractalic complexitatea întregului, adică are toate formele urbane în mic); 3) Noua intimitate post-social media; dedramatizarea ideii de confort, refuzul tipizării prin succesul DIY (a ajuns şi la noi: do it

yourself, bricolaj; vezi Ikea şi celelalte lanţuri de home improvement); 4. Arhitectura „democratică“, „socialismul producţiei de spaţiu privat“: casa nu este un domeniu privilegiat al arhitectului, care nu este mai specialist în locuire decît clientul oarecare (v. Christopher Alexander şi al său A Pattern Language). Informaţia (producerea şi consumul ei) devine componentă a locuirii şi chiar emblemă a statutului social: casa/ecran; 5) La sînul „Mamei Geea“: recuperarea şi autosustenabilitatea energetică legiferată în Occident transformă casa în maşină computerizată de salvat şi produs energia (casa îngropată, pompa de căldură, eficienţă a materialelor, faţadele inteligente, energie solară/eoliană, din deşeuri menajere etc.).

Exemple de bune practici

După care aş da şi exemple de bune practici în arhitecturi locuitale contemporane: a) noul vernacular: Rural Studio, Herzog / De Meuron, Mahti Senaksenaho, Fundaţia Habitat şi Artă în România (i.e. regretatul sculptor Alexandru Nancu and friends); b) minimalism, poverism, materiale „as found“ (nu neapărat naturale, pot fi şi reciclabile), „umile“: revitalizarea materialelor naturale, o nouă întoarcere – culturală – la „natură“: chirpici, lemn, trestie, bambus, dar şi piatră naturală masivă; c) casa-bricolaj: (Casa Herczeg, Timişoara, arh. Radu Mihăilescu); d) aplicarea principiilor filozofice la arhitectură: pliul/faldul (MVRDV, Mecanoo, Rem Koolhas); casa Möbius şi casa anti-oedipiană: o nouă miză a raportului public-privat în sens foucaultian, de bandă a lui Möbius (printr-o nouă dozare a temei transparenţei, relaţii diferite cu exteriorul, disiparea dihotomiei dintre public şi privat şi/sau a activităţilor diurne/nocturne); e) redescoperirea spaţiilor intermediare (curţi, prispe, cursive)…

În încheierea unui astfel de discurs, aş face următoarea observaţie amară. La noi e totul de făcut şi toate erorile se repetă: apar gated communities, nu se discută despre locuirea socială, cei din ştiinţele socio-umane nu sînt teribil de interesaţi de investigarea locuirii colective după 50-60 de ani de aplicare, locuinţa individuală nu este experimentală în sensul noilor modele de locuire, ci doar – rar – în sensul expresiei, iar statul, prin ANL, deşi nu ar trebui să se mai afle pe această piaţă, construieşte aceleaşi blocuri, doar că mult mai prost…

Augustin Ioan este arhitect, profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.