Cazul istoricului Jakob Wilhelm Hauer

Jakob Wilhelm Hauer, istoric şi teoretician al religiilor din Tübingen, a fost, fără îndoială, cel mai important reprezentant a aşa-numitului Neuheidentum din vremea celui de-al treilea Reich. În iulie 1933 a devenit Führer al mişcării de unificare al comunităţilor de credinţă păgînă din Germania. Nu toate grupările popular-religioase din Germania acelei vremi erau cuprinse în mişcarea condusă de Hauer, iar el a murit prin 1936 din cauze naturale, dar tulburat de povara divergenţelor de fond şi a disensiunilor politice. Conducerea naţional-socialistă a statului nu avea de gînd să binecuvînteze scopurile religioase ale Mişcării Germane pentru Credinţă, şi cu atît mai puţin să se identifice cu acestea. Există în Germania numeroase exagerări în legătură cu importanţa curentului Neuheidentum, şi se discuta mult în legătură cu dimensiunile şi influenţa sa. Mai ales în istoriografia Bisericii, naţional-socialismul şi păgînismul sînt adesea redate la aceleaşi dimensiuni tocmai pentru a face din bisericile creştine nişte adversari ai regimului nazist. Fără să mai insist asupra acestui aspect, vreau totuşi să subliniez că situaţia politico-religioasă a Germaniei de atunci era mult mai complexă decît ar putea părea la o simplă privire superficială. (...)Hauer, care a urmat o formare de misionar la Seminarul din Basel, a lucrat, începînd cu 1907, ca misionar şi director de şcoală în Malabar, un district din sud-vestul Indiei. Întîlnirea cu diversitatea religioasă din India i-a lărgit propriile orizonturi ale credinţei şi i-a relativizat convingerile religioase. Mai tîrziu, el a recunoscut chiar că nu a reuşit să convertească nici măcar un indian la creştinism. I-au folosit studiile făcute la Universitatea din Tübingen, încă din timpul primului război mondial, de indologie şi istoria religiilor.Viziunea teologică a lui Hauer în perioada de dinainte de 1933 poate fi considerată liberală. Ca reprezentant al protestantismului liber, el a refuzat orice formă de ortodoxie religioasă şi orice fel de dogmatism, îndepărtîndu-se astfel tot mai mult de Biserică. Slăbiciunea sa pentru religiile indiene s-a transformat, după 1933, în identificare. Din slujitor marginal al Bisericii, Hauer a ajuns profetul unei noi religii. Hauer împărtăşea, alături de numeroşi oameni, binecunoscutul fenomen numit going native şi preluarea unei identităţi culturale străine: ei nu găseau în străinătate doar o nouă orientare spirituală, ci şi drumul către sinele propriu.Going native şi finding home sînt două modele comportamentale complementare, care au devenit caracteristice - după părerea mea - şi pentru Mircea Eliade. Mulţi cercetători ai fenomenului cultural şi în special reprezentanţii teoriei lingvistice indoeuropene, studiate din perspectiva istoriei religioase, se înscriu în această paradigmă. La fostul misionar Hauer se poate lesne observa felul în care o critică a creştinismului a deviat spre căutarea unei viziuni alternative asupra lumii şi, mai apoi, modul în care această viziune s-a configurat în plan politic. (...)Dincolo de diferenţele de vîrstă şi de viziunile diferite în ceea ce priveşte păgînismul popular determinat rasial, există pentru Hauer şi Eliade numeroase asemănări atît ca Weltanschauung, cît şi în plan ştiinţific. Ambii au fost puternic marcaţi de o profundă interioritate religioasă ce nu-şi găsea corespondent în circumstanţele religioase şi politice date. Hauer şi Eliade au început să corespondeze pe la sfîrşitul anilor '20; amîndoi erau împotriva îngustimii dogmatice şi a încremenirii religioase a Bisericii oficiale. Aceasta s-a adeverit a fi o instituţie conservatoare şi retrogradă, incapabilă să reacţioneze la problemele vieţii cotidiene, în special la cele ale tinerei generaţii. La sfîrşitul primului război mondial, domnea o dezamăgire generală în legătură cu structurile învechite şi închistate ale Bisericii, ale cărei reprezentanţi erau mai degrabă interesaţi de propriile privilegii decît de împărtăşirea învăţăturilor lui Cristos. (...)Cred că principalul motiv pentru care Hauer s-a aliniat naţional-socialismului, iar Eliade - Gărzii de Fier, trebuie căutat în convingerea lor că cele două mişcări nu ar fi politice, ci profund spirituale, avînd drept scop renaşterea spirituală a naţiunii. Pentru amîndoi era însă foarte clar faptul că o asemenea renovatio nu se poate realiza, în modernitate, împotriva - şi nici măcar în absenţa - ştiinţei. În cadrul unui stat din ce în ce mai secularizat, rolul intelectualilor organici nu mai putea fi preluat de reprezentanţii teologiei tradiţionale. Tocmai datorită formării lor, Hauer şi Eliade se vedeau potriviţi pentru a configura, din poziţie de lideri, această reînnoire. Mai mult chiar, ei se vedeau ca aparţinînd unei elite spirituale cu o viziune avangardistă asupra lumii, aptă să planifice renaşterea naţiunii şi să genereze fundamentele ştiinţifice necesare acestui scop. De aici pînă la închipuirea că ar putea deveni Führer-i spirituali ai Führer-ilor politici, sau - ca să-l parafrazez pe Martin Heidegger - să vrea să-L conducă pe Führer, nu mai era decît un pas.La Hauer şi la Eliade, ca de altfel la mulţi alţi intelectuali, poate fi identificată ideologema unei vaste critici culturale şi de civilizaţie. Mă refer la atotprezentul materialism, presupusa lipsă a valorilor spirituale, refuzul unei conduceri partizane superficiale, masificarea societăţii, lupta împotriva bolşevismului întruchipat de partidele socialiste, lupta împotriva bolşevismului cultural văzut ca ateism, decadenţă, literatură obscenă, cinematografe, teatru etc. Această critică generală a raporturilor sociale s-a înteţit odată cu primul război mondial, lovind din ce în ce mai acut în instituţiile statului şi în reprezentanţii "sistemului". Atitudinea anti-establishment afişată de Hauer şi Eliade, pentru care, personal, îi simptatizez, se înscrie în acelaşi context. Dar cum întoarcerea la raporturile antebelice şi reconectarea la monarhie era de neconceput pentru nişte intelectuali liberali şi avansaţi, ei au mers, împotrivindu-se reacţionarilor, pe de o parte, şi mişcării muncitoreşti, pe de alta, pe o afinitate aproape naturală cu ideile fasciste.Pe cît este de important să vedem care sînt asemănările dintre cei doi, pe atît este necesar să identificăm diferenţele - unele imense - dintre România şi Reichul german la nivel economic, politic şi cultural. O tipologizare comparată necesită o cercetare amănunţită şi cunoştinţe vaste din toate domeniile amintite. În acest context, este foarte greu de făcut diferenţierile între ce e personal şi privat şi ce ţine de nişte trăsături comune ale evoluţiei. Aceste dificultăţi, care nu trebuie subestimate, nu ar trebui însă să descurajeze o comparaţie sistematică. Dimpotrivă: cu cît mai mulţi cercetători se ocupă de astfel de studii, cu cît mai intense sînt schimburile de idei pe această temă, cu atît mai exacte şi mai cuprinzătoare vor fi şi rezultatele.