Problema oportunismului politic şi a cedării intelectualilor sub dictatură s-a pus cu acuitate imediat după decembrie 1989. A urmat o dezbatere aprinsă referitoare la controversata biografie politică a unor reputaţi savanţi umanişti sau scriitori, încadraţi de unii istorici şi critici în categoria „colaboraţioniştilor“ sau măcar a celor care, după 1945, au recurs la „demisii morale“ mai mult sau mai puţin ruşinoase. De fapt, mai adecvat din punct de vedere istoric şi chiar moral ar fi fost ca această chestiune a colaborării indezirabile, compromiţătoare, să fi fost extinsă şi la intervalul precomunist (1938-1944) reprezentat de dictaturile carlistă, legionaro-antonesciană, militaro-antonesciană. În fond, România a fost victimă a unor regimuri autoritare/dictaturi succesive încă din 1938.

În general, s-a acceptat că intelectualii cuprinşi de oportunism reprezintă o categorie mai puţin „culpabilă“ moral, dar o distincţie între simpli oportunişti şi „colaboraţionişti“ a fost de multe ori greu de făcut. Imediat după 1989, scriitorul Bujor Nedelcovici a propus şi o tipologie a oportunismului, în funcţie atît de periodizare, de diferitele etape istorice traversate de comunismul românesc, cît şi de gradul de teroare / de presiune asupra individului: oportunismul explicabil (între 1950 şi 1964), oportunismul naiv (1964-1971), oportunismul ruşinii (1971-1989). Această împărţire, oricum incompletă, poate fi discutabilă, dar oferă un punct de plecare pentru o dezbatere mai elaborată.

Oportunismul în regimuri autoritare/dictatoriale

Publicarea mai recentă a unor liste cu sute de colaboratori ai Securităţii, dezvăluite de Mădălin Hodor în revista 22, a redeschis discuţia în contradictoriu pe tema oportunismului şi a colaborării cu regimuri ostile libertăţii şi demnităţii umane. În acest context au revenit pe agenda publică întrebări şi dileme legate atît de limitele adaptării şi colaborării cu Puterea, cît şi de moralitatea din viaţa intelectuală şi ştiinţifică, teme specifice anilor 1990. În urmă cu douăzeci de ani, în esenţă, pe marginea atitudinii politice a marilor intelectuali care au ales calea oportunismului pregnant şi a colaborării cu regimul comunist s-au confruntat poziţiile unor Gheorghe Grigurcu şi Z. Ornea; dacă primul propunea post factum o soluţie „în conformitate cu simţul moral“, cel de-al doilea a replicat conchizînd că: „Dacă toţi (inclusiv G. Călinescu, Tudor Vianu, Mihail Sadoveanu, Mihail Ralea, apoi Tudor Arghezi) ar fi tăcut, atunci cultura română şi-ar fi suspendat existenţa în dauna ei şi cu consecinţe catastrofale“. S-a vorbit chiar despre un oportunism pozitiv, încărcat de „virtuţi“, pornindu-se de la ideea că unii intelectuali oportunişti, odată ajunşi în demnităţi înalte, au salvat cariere şi oameni care altminteri ar fi rămas pe drumuri sau ar fi sfîrşit în închisoare. Poate că ambele perspective au păcătuit printr-o doză de simplificare. Astfel de poziţii contradictorii – cu unele variaţiuni – au revenit periodic pînă azi, cu precizarea importantă că, între timp, sursele istorice (fie că vorbim despre documente de arhivă relevante publicate, fie de memorialistică), dar şi lucrările de interpretare s-au îmbogătit simţitor.

Dintre numele sus-amintite de intelectuali, cazul Mihai Ralea mi se pare cel mai provocator, pentru că oportunismul său traversează mai multe regimuri politice autoritare (opuse ca orientare), pare să fie unul de durată şi, în plus, este singurul care a ocupat posturi ministeriale importante atît înainte, cît şi după Război, sub două dictaturi (sau, mai eufemistic spus, regimuri autoritare): ministru al Muncii (1938-1940) sub Carol al II-lea şi ministru al Artelor în Guvernul Groza (1945-1946). Prin abandonarea colegilor săi din Partidul Naţional Ţărănesc, M. Ralea îşi pierduse inocenţa politică şi ideologică, acceptînd – tocmai el, un om mai degrabă de centru-stînga, antifascist – să gireze un regim care, suprimînd libertatea, impunea o legislaţie antisemită şi imita regimul italian fascist. După venirea la putere a lui Antonescu, Ralea s a apropiat – printr-un fantomatic partid social-ţărănesc – de ilegalitatea comunistă, un pas decisiv care îi asigură poziţia de ministru în Guvernul Groza.

Adaptarea lui Ralea sub regimul comunist

Sînt indicii că M. Ralea nu a avut o colaborare uşoară cu celula comunistă din Ministerul Artelor. Acum şi aici se pare că a înţeles Ralea, probabil şi datorită formaţiei sale de psiholog, ce se poate şi ce nu se poate face într-un regim antidemocratic, care sînt „regulile artei şi ştiinţei“ într-un sistem politic în curs de comunizare. Pentru a supravieţui la vîrf trebuia să-şi renege trecutul şi să susţină ideologia comunistă, cu al său realism socialist şi cu noua politică educaţională ce suprima sociologia (un domeniu predilect al său); în plus, estetica lui Ralea – unul din marii eseişti şi stilişti ai culturii române – nu avea nimic în comun cu realismul socialist. M. Ralea a activat în diplomaţie, şi-a păstrat catedra universitară, a devenit academician şi şef al Secţiei de Filosofie (şi Psihologie) a Institutului de Istorie al Academiei RPR. Din 1955 a ajuns director al Institutului de Psihologie. Din aceste poziţii, Ralea a acceptat să semneze cele mai năstruşnice şi deplasate susţineri „academice“ despre ştiinţele sociale din Occident (mai ales despre psihologia americană).

Însă ca şi G. Călinescu sau G. Oprescu, directorul de institut academic Mihai Ralea a insistat să angajeze inclusiv cercetători indezirabili, ce aveau la activ şi condamnări politice, dar care îi erau foarte apropiaţi şi ofereau garanţia derulării unor cercetări valabile ştiinţific (eventual, chiar în parteneriat cu directorul): Constantin I. Botez şi Traian Herseni, de pildă. Cel din urmă avea un dosar politic extrem de pătat – între 1951-1955 fusese închis din cauza trecutului său legionar. Recent, a ieşit la lumină şi informaţia că Ralea a reuşit să îl includă pe statele de plată ale Institutului de Istorie şi Filozofie, în colectivul de psihologie, şi pe Constantin Rădulescu-Motru, altminteri marginalizat şi ameninţat să moară în mizerie; în 1956, prin Ralea, lui Motru i s-a tipărit un studiu despre I.P. Pavlov. De altfel, adoptarea pavlovismului (cu lepădarea de orice formă de idealism) a devenit un fel de condiţie obligatorie pentru publicarea studiilor de psihologie după 1950; ea i se va aplica chiar şi lui M. Ralea. Acesta a acceptat senin să plătească un preţ moral ridicat pentru menţinerea sa în înalta birocraţie culturală a regimului (cu astfel de posibilităţi de recrutare de personal academic), în sensul că i s-a cerut (şi a acceptat) exhibarea unui discurs antioccidental şi antiamerican strident (a vorbit în texte pretins savante despre psihologia canibalică americană) care l-a compromis (cel puţin în lumea ştiinţifică din Vest şi în ochii mediilor intelectuale devenite victime ale totalitarismului comunist). În plus, s-a alăturat şi el criticii de tip oficial îndreptate contra freudismului – condamnat imediat după 1948 –, a psihanalizei şi a cercetărilor psihologice şi psihiatrice înrudite. În al doilea rînd, Ralea a fost constrîns să-i accepte în echipa sa pe unii „filozofi“ şi psihologi-activişti de partid precum Tamara Dobrin (cu care avusese, de altfel, mai multe ciocniri încă din timpul existenţei Sectorului de psihologie în cadrul Institutului de Istorie, la începutul anilor 1950).

„Rezistenţa“/supravieţuirea prin cărţi

Tratatul de istorie a psihologiei (1958) – parte a planului de cercetare de la Institutul de Psihologie – este un caz editorial interesant. M. Ralea şi Const. Botez şi-au împărţit munca la tratat. Foarte posibil este ca partea elaborată de Botez să fi fost mai consistentă, Ralea fiind prins între multe demnităţi şi instituţii (şef al catedrei de psihologie de la Universitatea din Bucureşti, preşedinte al Institutului Român pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea, preşedinte al Comisiei Naţionale pentru UNESCO, preşedinte al Grupului român pentru Uniunea Interparlamentară etc.) şi avînd plecări dese în misiuni externe. Unii comentatori avizaţi apreciază că, pentru epoca respectivă, sinteza de istorie a psihologiei a fost deschizătoare de drumuri, aducînd în atenţie pe un ton calm, fără isterii ideologizante (pentru prima dată după 1948), direcţii şi curente din cercetarea psihologică precum freudismul, gestaltismul, behaviorismul. Este adevărat că în finalul capitolului despre freudism se înregistrează o schimbare de ton, revenindu-se la anumite clişee specifice începutului de deceniu, însă în paralel Ralea şi-a putut reedita scrierile de tinereţe în care vorbea pe un ton neutru sau de apreciere despre Freud, un caz editorial fără precedent în epocă. Pentru a realiza importanţa apariţiei sintezei de istorie a psihologiei trebuie spus că, cu cinci ani în urmă, pentru o prezumtivă asumare a gestaltismului, un psiholog/medic îşi pierdea serviciul şi putea ajunge în universul concentraţionar. În epoca de teroare antiintelectuală (1958-1962), „cîştigurile“ academice şi editoriale datorate lui M. Ralea nu au putut fi exploatate, însă ele s-au vădit în epoca liberalizării limitate.

Lui Ralea i se atribuie, probabil pe bună dreptate, salvarea prietenului său Tudor Vianu – aflat în pericol de a fi înlăturat de la catedră şi din sistemul institutelor Academiei. Fără să scuze în vreun fel oportunismul şi capitulările morale sub dictaturi (care nu trebuie ascunse sau edulcorate), anumite gesturi raliene au servit la menţinerea în anii stalinismului cultural a unui cîmp academic cu aparenţa profesionalismului. Poate prea puţin şi (uneori) prea tîrziu. 

Cristian Vasile este cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „N. Iorga“ şi coeditor al revistei online Lapunkt.ro. Cea mai recentă carte publicată: Viaţa intelectuală şi artistică în primul deceniu al regimului Ceauşescu, 1965-1974 (Humanitas, 2014). Recent a coordonat volumul intitulat „Ne trebuie oameni!“ Elite intelectuale şi transformări istorice în România modernă şi contemporană“ (Cetatea de Scaun, 2017). Are în pregătire o carte despre Cercetarea ştiinţifică umanistă între 1948 şi 1965.