Mi s-a întîmplat într-o după-amiază, cînd mă întorceam acasă. Pe stradă trecea un BMW, rula foarte încet şi printr-o portavoce se anunţa că, în curtea liceului, urma să aibă loc un concert de muzică creştină susţinut de grupul vocal-instrumental Speranţa. Cei care făcuseră înregistrarea nu fuseseră atenţi la montaj, aşa că, după cuvîntul speranţa, se auzea un fel de strănut, un sunet gutural, un fel de horcăit scurt, ca şi cum vocea care rostise „speranţa“ ar fi fost gîtuită imediat după.

Apoi m-am gîndit la speranţă gîtuit de emoţie. Dar era un gînd fals, pentru că nu speranţa mă umple pe mine de emoţie, ci visurile. Speranţele ni se îndeplinesc; există un mecanism al vieţii care conduce la împlinirea speranţelor. Am învăţat să ne adecvăm speranţele la viitorul apropiat. Speranţa ţine de experienţă. Cu totul şi cu totul altfel stau lucrurile în cazul visurilor.

Din nefericire, am acumulat suficienţi ani de viaţă pentru a putea spune că mi s-au îndeplinit cîteva speranţe, dintre care unele deja s-au întors împotriva mea. Spunea Michel Tournier: „să nu te bazezi pe visurile din tinereţe că sfîrşesc prin a se îndeplini“. În cazul meu, citatul funcţionează dacă înlocuim visurile cu speranţele. Am avut grijă să îmi aleg cîteva visuri care să-mi ajungă pentru toată viaţa. În rest, cam ce am sperat mi s-a îndeplinit: am sperat să iau cîteva examene, să nu-mi pierd vederea prea devreme, să conduc cîteva maşini superbe, să nu-mi fac de ruşine familia şi să fiu atît de sănătos cît îmi permite stilul meu de viaţă destul de nesănătos.

Acum cîţiva ani am plecat în Spania, mînat de speranţa unei vieţi mai bune, iar cînd spun vieţi, mă refer strict la traiul zilnic. Am răspuns recent la cîteva întrebări puse de dl Eugen Istodor şi una dintre întrebări m-a făcut să-mi analizez, „scurt şi la obiect“, viaţa. A trebuit să accept că, de cînd mă ştiu, am vieţuit la limita subzistenţei; doar în cei cinci ani petrecuţi în Spania, lucrurile au stat altfel. Aşa că speranţele mele cred că erau de cea mai jalnică speţă, adică speram să îmi pot achita chiria, să obţin cumva bani de ţigări, să-mi cumpăr cîteva cărţi pe an (deşi mi-aş fi cumpărat cîteva în fiecare lună). Chiar aveam nevoie de astfel de speranţe, pentru a supravieţui. Dar dacă speranţele erau atît de meschine (deşi o speranţă nu cred că poate fi meschină), cu atît mai nebuneşti erau visurile mele. Visurile mele ţineau şi ţin de poezie şi de iubire. Mi-au rămas intacte.

Cred că e suficient de clar că speranţa de care vorbesc este fundamentată strict pe determinism natural, fără condiţionări etice. Altfel stau lucrurile cu speranţa creştină, acolo unde Dumnezeu e punctul către care converg toate speranţele muritorilor, mai ales speranţa în lumea de apoi, în viaţa de apoi.

Nu vreau să închei înainte de a pomeni una dintre expresiile cele mai vehiculate în vremurile noastre: speranţa de viaţă. Pînă la urmă şi expresia aceasta nu e mai ridicolă decît încercările de a defini speranţa, acea speranţă cu s mare, încercări venite din partea unor oameni de la care te aşteptai la mai mult. Iată, de pildă, cum o defineşte Tudor Arghezi: „Speranţa este un vis cu ochii deschişi“. Avea şi Aristotel o definiţie asemănătoare. O fi, nu zic ba. Dar cea mai caraghioasă cred că vine de la Pavel Coruţ: „În locul unei crude realităţi, e de preferat speranţa“. Astfel, înclin să cred că orice scapă definiţiei ne este mai folositor, nouă, oamenilor, decît ceea ce poate fi definit. Deci, sper, în continuare.

Marin Mălaicu-Hondrari este scriitor.

Fotografie realizată de Andrei ILIESCU