În genere, la această întrebare se răspunde simplu şi deseori superficial spunîndu-se că ar fi un curent politic aflat între stînga şi dreapta, la rîndul lor două convenţii politice care de multă vreme nu prea mai acoperă ideologii clar delimitate. Acesta e unul dintre motivele pentru care centrul politic este foarte neclar ca definiţie şi ca ideologie. 

Născut ca mai toate marile ideologii continentale pe băncile Adunării Legislative şi apoi ale Convenţiei Naţionale din timpul Revoluţiei Franceze, centrul politic se delimita de extremele epocii, fiind în acelaşi timp parte a procesului revoluţionar. Generalul La Fayette, eroul a două lumi (Lumea veche şi cea nouă) sau Mirabeau sînt figurile exemplare ale centrului politic din timpul Revoluţiei, deşi cei doi erau cel mai des în dezacord. Elementul care îi unea însă era încercarea de a fi raţionali în timpul nebuniei revoluţionare şi de a încerca să facă în așa fel ca idealurile originare ale Revoluţiei – mai multă libertate şi mai puţin exces (de orice fel) – să fie urmate. Centrul politic al Revoluţiei Franceze s-a pronunţat împotriva decapitării lui Ludovic al XVI-lea, dar şi pentru continuarea revoluţiei republicane, aflîndu-se astfel între iacobini şi monarhişti şi, de aceea, fiind detestat de toţi cei care se declarau revoluţionari sau antirevoluţionari, de sceptici şi de idealişti deopotrivă.

Am făcut acest recurs la momentul fondator al centrismului politic pentru a puncta un lucru foarte important pentru acest curent esenţial pentru democraţie: cu adevărat nu poţi să te naşti de centru, ci devii de centru. La origine, centriştii sînt de stînga sau de dreapta (ca să păstrăm convenţiile) şi numai radicalizarea unuia sau a altuia, sau de multe ori a ambelor curente, îi face pe cei raţionali să se plaseze la centru. Adică şi mai clar, ai nevoie de stînga şi de dreapta ca să poţi să te situezi la centru. Mitul centrului politic, care poate exista fără cele două curente, este şi rămîne un mit. Ca în experienţele privind magnetismul – pilitura de fier va redeveni inertă magnetic dacă se elimină ambii poli magnetici sau va fi atrasă de unul dintre cei doi poli dacă celălalt îşi încetează acţiunea.

Gîndirea politică a secolului XX a fost străbătută recurent de perspectiva unui sfîrşit al ideologiilor şi deci, prin aceasta, al istoriei. Această aşteptare a unei parousii marxiste – sfîrşitul dialecticii ideologice, ca sfîrşit al istoriei – arată că există o oboseală a istoriei care se adună generaţie după generaţie şi care tînjeşte după o linişte politică asemănătoare cu o vacanţă nesfîrşită. Doar că, secundă după secundă, istoria se opinteşte şi porneşte din nou, generînd noi subiecte şi noi controverse politice, noi fraze şi noi credinţe. De aici, probabil, şi idealizarea centrismului, adică a unei perspective politice aflate în afara politicii şi a istoriei.

Apariţia şi dezvoltarea categoriei socio­logice a clasei de mijloc le-a dat sentimentul oamenilor politici, la un moment dat, că ar trebui să abandoneze ideologiile clasice şi radicalismele şi să se apropie cît mai mult de centrul politic. După cel de-al Doilea Război Mondial, marile democraţii europene, forţate de Războiul Rece, de dezvoltarea economică generată de planul Marshall şi de adoptarea welfare state-ului, au cultivat un centrism politic asezonat cu paternalism. Germania lui Konrad Adenauer, Franţa lui Valéry Giscard D’Estaing sînt exemplele cele mai clare de centrism paternalist, expresii ale dezvoltării clasei de mijloc ca motor al modernizării politice, economice şi sociale din perioada pe care francezii o numesc Les Trente Glorieuses. E şi perioada în care Daniel Bell vorbeşte de postindustrialism şi de sfîrşitul ideologiilor clasice, prevestind însă apariţia altora, mult mai parohiale şi mai centrate pe consum şi pe intoleranţă, căci spre deosebire de Fukuyama, Bell este un raţionalist sceptic. Pentru el contradicţiile capitalismului sînt înseşi contradicţiile clasei de mijloc care nu se poate dezvolta decît cu sprijinul unui stat tot mai implicat în sfera economică.

Succesul dreptei economice (monetarismul lui Milton Friedman şi principiile pieţei libere a Şcolii de la Chicago, în general) care teoretiza creşterea bunăstării pentru toată lumea prin eliminarea statului din economie a schimbat rapid şi complet optica politică, centrul politic fiind abandonat rapid pentru o dreaptă economică şi politică ce făcea apologia libertăţii. Majoritatea statelor occidentale au asumat o asemenea formulă, indiferent dacă aveau la guvernare partide socialiste (Franţa) sau conservatoare (Marea Britanie). Chiar şi Germania democrat-creştină a ales un drum asemănător în perioada lui Helmut Kohl, care a virat spre dreapta pe fondul oportunităţii de reunificare a ţării sale. Astfel, deşi nu s-a dezis nimeni de centrismul politic, promovat teoretic, el a fost abandonat în practică, mutîndu-se în mit.

Noile partide democratice din ţările din Europa Centrală şi de Est s-au poziţionat şi ele pe o axă centristă, declarîndu-se de centru-stînga sau de centru-dreapta, pentru a evita extremismele istorice din ţările lor. Doar că particula centru nu mai conţinea nimic în realitate – Partidul Popular al lui Vladimir Meciar în Slovacia a fost un partid în bună măsură radical-naţionalist, construit împotriva minorităţii maghiare şi pentru dezlipirea de Cehia. Iar exemplele pot continua: social-democraţi români care adoptă măsuri de dreapta economică şi complet inechitabile, liberali maghiari care se opun libertăţii de exprimare sau populari cehi care sprijină construirea de ziduri care să separe minoritatea romă de majoritari. Criza economică din 2007 care a lovit Europa a pus capăt oricărei iluzii de revenire la centrul politic din perioada Anilor Glorioşi.

Astăzi majoritatea partidelor europene mainstream sînt sub asediu, atît în Vest, cît şi în Est, şi sînt forţate să se mute la centru, dar nu pentru că doresc acest lucru, ci pentru că noile (sau vechile) partide populist-naţionaliste sau de stînga reformatoare cîştigă tot mai mult teren. Exemplul cel mai evident este în Austria, unde partidele de centru-stînga şi de centru-dreapta sînt forţate de decenii să guverneze împreună în coaliţie în condiţiile în care partidele populist-naţionaliste (precum FPO sau BZO), eurosceptice şi antiimigraţioniste le micşorează constant electoratul şi, în plus, ar putea să dea în curînd şi preşedintele republicii. Iar acest gen de coaliţii devine tot mai comun şi în Germania, unde succesul AfD şi al altor extremişti tulbură tot mai mult politica germană.

E clar că majoritatea partidelor main­stream europene sînt în criză de identitate politică, copiind tot mai mult din retorica adversarilor lor. În timpul Anilor Glorioşi, nimeni în lumea occidentală nu ar fi pus la îndoială multiculturalismul ca expresie a toleranţei şi integrării sociale. Astăzi multiculturalismul este subiect de deriziune, iar lideri din toate familiile politice îl declară fie desuet, fie mort de-a binelea. În perioada Anilor Glorioşi, statul era mai degrabă de partea sindicatelor, astăzi e de partea marilor corporaţii – chiar şi atunci cînd ştiu că acestea înşală (cazul Volkswagen sau al băncilor americane) sau că apelează la corupţie pentru a obţine contracte cu alte state (cazul Siemens). Asta face ca, deşi sînt forţate să se mute la centru, partidele mainstream să nu se simtă bine acolo şi să folosească aceeaşi retorică ideologică pe care o folosesc şi adversarii lor politici. Cu puţine excepţii, cum e cel al Angelei Merkel, prea puţine partide susţin cu adevărat acceptarea şi integrarea migranţilor în UE, avînd de multe ori aceleaşi poziţii ca şi adversarii lor declaraţi populişti.

În România, spre deosebire de statele occidentale, centrul politic nu a existat niciodată. Partidele politice de după 1989 s-au structurat pe clivajul comunism/anticomunism şi nu pe clivajul dreap­ta/stîn­ga. Cei care se declarau anticomunişti se declarau şi de dreapta, în timp ce aceia care erau declaraţi comunişti erau situaţi prin aceasta la stînga, deşi cele mai multe dintre politicile lor erau fie gregar naţionaliste, fie de dreapta economică (privind privatizarea ca panaceu). Nici un partid nu a susţinut valori precum echitatea, toleranţa (de la cea religioasă la cea sexuală) sau solidaritatea socială – toate principii ale centrului politic. Din contra, toate au accesat un nivel crescut de naţionalism (ambalat sub denumirea de patriotism), au promovat corupţia şi nepotismul şi susţin un capitalism concurenţial absolut, iar intoleranţa este indusă educaţional de Biserică şi de familie, fără ca nimeni să reacţioneze consistent.

Mai este posibil centrul politic astăzi? Nu prea pare posibil pentru următoarea generaţie. Generaţia care a prins Anii Glorioşi a fost generaţia care a trecut printr-o traumă profundă – cea a războiului mondial –, ceea ce i-a făcut mai toleranţi şi mai solidari. Noile generaţii nu au mai avut – din fericire pentru ele – această experienţă, iar cultura în care au crescut a fost cea concurenţială absolută, cea care produce clivaje multiple şi, aşa cum se vede, tot mai multă frustrare. Daniel Bell a avut dreptate: marile ideologii clasice au murit şi doar fantomele lor ne mai bîntuie. Iar dintre toate, fantoma centrului politic este cea mai insistentă. 

Andrei Ţăranu este politolog. Conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe Politice, SNSPA, Bucureşti.

Foto: wikimedia commons