Ce ne îndeamnă să plecăm nu mai e de mult o dilemă. Rezultatele unui studiu realizat anul trecut de Ministerul Tineretului, conform căruia două milioane de tineri şi-au declarat intenţia de a emigra (ţara preferată fiind Marea Britanie) nu mai miră pe absolut nimeni. Este o realitate pe care o înţelegem şi pe care o acceptăm ca pe un fapt existent şi iminent.
Ce motivează însă restul de 20 de milioane de români să rămînă? Sau ce-i face pe unii, care pleacă şi reuşesc să-şi construiască dincolo pîrghiile necesare vieţuirii permanente, ce îi face totuşi să se răzgîndească şi să revină în ţară?
Pentru că, deşi îi înjurăm permanent mizeria, de la cea stradală la cea politică, rămînem totuşi pe meterezele ei, uitîndu-ne în acelaşi timp cu jind spre Vest, păstrînd melancolia normalităţii a cărei lipsă aici o acuzăm zilnic, comparîndu-ne în permanenţă cu oamenii de dincolo, văzuţi ca o specie superioară. Jinduim după o viaţă „civilizată“, dar cînd vine vorba de plecare într-o ţară „civilizată“, apar şi motivele rămînerii aici sau ale întoarcerii.
Iar gîndurile de evadare se transformă într-o poveste netrăită. De ce? Care ar fi motivele? Exceptînd motivele sentimental-sentimentaliste şi patriotice, există şi altele, motive reale care să nu ţină nici de comoditate, vîrstă sau familie? Mai e cineva în România care are gînduri de viitor transformate în motive infailibile pentru care alege să trăiască într-o ţară blamată zilnic şi chiar condamnată de mulţi pesimişti la un final apocaliptic?
Ce ne ţine, pînă la urmă, acasă? Ce mai căutăm noi în România noastră? (S. G.)
