Ce (mai) este frumuseţea?

Fiecare epocă propune cîte o definiţie proprie. Prin urmare, nu avem un răspuns la această întrebare, ci mai multe. În Grecia antică, frumuseţea era mereu asociată altor calităţi. La o întrebare referitoare la frumuseţe, oracolul din Delfi a răspuns: "Cel mai drept e cel mai frumos". Sub influenţa trubadurilor, reprezentanţii dulcelui stil nou italian au elaborat mitul femeii de neatins - "femeia înger" a devenit sursa multor interpretări. Femeia din Renaştere recurge la arta cosmeticii şi îşi dedică o parte importantă din timp îngrijirii părului. Pentru femeia nobilă, Renaşterea este o perioadă activă şi plină de iniţiativă: în viaţa de curte, ea dictează cum să fie moda, dar nu uită să-şi cultive şi mintea, implicîndu-se direct în lumea artelor. Raţionalismul vorbeşte despre "frumuseţea rafinată şi cultivată" care nu este decît o mască în spatele căreia se ascunde latura tenebroasă a omului şi mai ales setea de răzbunare a femeii. Frumuseţea decadentismului este îmbibată de un simţămînt al descompunerii, al leşinului, al istovirii. Totul a fost deja spus, toate desfătările au fost deja epuizate şi savurate. Aproape în paralel, o altă concepţie despre frumuseţe - cea victoriană - caracterizează burghezia aflată în plin avînt, deloc tulburată de opţiunea dintre lux şi funcţionalitate, dintre spirit şi materie. Standardele care definesc frumuseţea variază aşadar extrem de mult în funcţie de perioada istorică, de civilizaţie sau de anumite obiceiuri zonale. În prezent, aceste standarde presupun o serie de exigenţe care se referă la circumferinţele şi dimensiunile corpului, la o anumită armonie a elementelor fizionomice.Dacă azi, o femeie ar avea faţa lui Catherine Zeta Jones, părul lui Jennifer Aniston, bustul lui Liz Hurley şi picioarele lui Elle Macpherson, s-ar putea spune că este frumuseţea întruchipată (vorba basmului, "la soare te puteai uita, dar la dînsa, ba")? Cu siguranţă, nu! Nu sînt sigură că, "lipind" - după "reţeta Frankenstein" - părţi care ne plac, vom obţine, aşa cum probabil ne-am aştepta, perfecţiunea. Dacă ea ar exista, atunci nu ar putea fi decît o problemă de armonie a părţilor cu întregul şi a aparentului (corpul) cu esenţa (spiritul). Dar ea nu există. Sau, cel puţin, noi nu am găsit-o pînă acum. De aceea, ne mulţumim să vorbim despre acel gen de frumuseţe pe care îl putem delimita: frumuseţe cu mai multe interfeţe . (R. P.)