Am primit din partea Dilemei vechi această întrebare şi încerc să răspund direct, profitînd de toată ingenuitatea ei. Pornind de la inocent emfaticul "Biserica", pînă la postmodern istoricistul "azi", întrebarea "Ce mai interzice azi Biserica?" presupune un definitiv "ea/ei", Biserica, adică în general popimea sau ierarhia sau babele de la pangar sau integristele cu batic. Dincolo de ceea ce ar putea spune un observator neutru al vieţii religioase, un istoric al bizareriilor lui "homo religiosus", despre manifestările reactive al Bisericii la liberalizările de moravuri ale ultimilor ani, cum ar suna un răspuns din interiorul acestei comunităţi întemeiate pe moartea şi învierea unui Dumnezeu întrupat?Interdicţia pentru creştini este un act asumat: creştinii îşi interzic eventual ceva. Răspunsul corect se formulează ca un paradox: pe de o parte, creştinii nu îşi văd nici azi mîntuirea condiţionată de interdicţii, pe de altă parte, creştinii îşi interzic gradual totul, pînă la asceza extremă, ieri şi azi şi de-a pururea.Pe ce se întemeiază această afirmaţie paradoxală? În primul rînd, pe exemplul tîlharului celui de-a dreapta! Este vorba despre unul dintre cei doi tîlhari care au fost răstigniţi în acelaşi timp cu Iisus Hristos, pentru faptele lor de tîlhărie şi omor (Luca 23, 39-43). Cel de-a dreapta, deşi o viaţă a tîlhărit, în cele din urmă a fost prins şi dat morţii. Acest tîlhar, care nu s-a supus nici unei interdicţii, nici măcar celei de a nu omorî, printr-un act suprem, sincer şi intens de căinţă, s-a găsit încă în aceeaşi zi în Împărăţia cerească, împreună chiar cu Cel a cărui Dumnezeire a recunoscut-o, cînd erau amîndoi pe cruce. Întrebătorul ingenuu poate să invoce însă că nu costă nimic să spui în ultimul moment al vieţii "îmi pare rău" şi totul e rezolvat. Dar dacă scena e reală, a existat de-a stînga un alt tîlhar care, în acelaşi context, a spus dimpotrivă "Nu eşti Tu Hristosul? Mîntuieşte-te pe tine însuţi şi pe noi". Tradus în limbaj contemporan: nu este raţional admisibil ca un Dumnezeu să moară ca un tîlhar pe cruce şi în acelaşi timp să-mi spună "astăzi vei fi cu mine în rai". În acest context totul este radical permis, iar în această nelimitată varietate de opţiuni intră şi actul de credinţă in extremis. Perspectiva morţii nu creează în mod automat metanoia şi convertirea.Cum sfîrşitul vieţii pămînteşti este o posibilitate teoretică de fiecare secundă, fiecare om în fiecare clipă din viaţa lui se află pe cruce, în aşteptarea dureroasă a morţii, fie că o conştientizează sau nu! În al doilea rînd, vine scena "femeii păcătoase", după cum a intrat în limba română. De fapt, textul Evangheliei (Ioan 8, 1-11) nu foloseşte eufemisme, ci spune direct că e vorba despre o femeie curvă, surprinsă curvind. Cărturarii şi fariseii o aduc în mijlocul templului unde predica Iisus, şi Îl iscodesc ce să facă cu aceasta, căci Moise în Lege spune că unele ca acestea trebuie să fie bătute cu pietre. Iar Iisus Hristos îi somează: "cine este fără de păcat să ridice primul piatra"! Iar cînd s-au risipit toţi, Dumnezeu o întreabă: "femeie, unde sînt? Nimeni nu te osîndeşte? Nici Eu nu te osîndesc. Du-te, iar de acum să nu mai păcătuieşti!". Logica aceasta este dezvoltată în altă scenă (Luca 7, 37-50) în care Iisus, aflîndu-se la masa unui fariseu, îngăduie unei femei, a cărei stare păcătoasă era notorie, să-i şteargă picioarele cu mir. Asistenţa se indignează: ce profet e acesta care nu ştie ceea ce tot oraşul ştie? Iar Iisus le răspunde gîndului prin parabola celor doi datornici cărora stăpînul le şterge datoriile, unul cu datorie mare şi unul cu datorie mică, şi îi întreabă care dintre cei doi îşi va iubi mai mult stăpînul? Femeia păcătoasă, crezînd că Dumnezeu îi va şterge datoriile, se arată capabilă de jertfă, căci mirul costă scump, în timp ce fariseul nici măcar cu apă nu i-a şters picioarele. De aceea îi spune un cuvînt şi mai puternic femeii care s-a convertit prin pocăinţă: "credinţa ta te-a mîntuit, mergi în pace".În al treilea rînd, vine dialogul cu tînărul cel bogat (Marcu 10, 17-23; Luca 18, 18-24), cel care păzise poruncile lui Dumnezeu din tinereţe şi pe care Dumnezeu îl îndrăgeşte pentru rîvna aceasta de a urma poruncile din tinereţe şi căruia îi spune: "dacă vrei să fii desăvîrşit, du-te vinde-ţi averile toate, împarte-le la săraci şi urmează-Mi Mie". Dar i-a fost greu tînărului cuvîntul acesta. Şi nouă ne este. Aici interdicţia se sublimează în îndemn. Nu este fiinţă omenească să spună "eu le-am îndeplinit pe toate ale lui Dumnezeu", la orice stadiu se deschide oportunitatea unei jertfe suplimentare în numele îndemnului la desăvîrşire. Postul de mîncare, sărăcia voluntară, lipsirea de somn, smerenia sînt trepte pe această cale a desăvîrşirii la care toţi creştinii sînt chemaţi. Fără această conştiinţă acută, că în orice moment al vieţii sale se deschide perspectiva unui nou act de jertfă, pe creştin îl pîndeşte capcana fariseismului, acea frază pronunţată de fariseul (Luca 18, 10-14) care s-a aşezat în faţă în sinagogă: "Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că nu sînt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca acest vameş, postesc de două ori pe săptămînă, dau zeciuială din toate cîte cîştig". Învăţătura lui Iisus Hristos, dimpotrivă, clatină încredinţarea poziţiilor dobîndite, statutul social, moral, politic, prin care omul se îndreptăţeşte. Nimeni, fie el "fariseu" sau "cărturar", adică persoană de vază şi respectată, nu este mai îndreptăţit la mila lui Dumnezeu decît oricare altul. Iar Sfîntul Pavel, cel acuzat de a fi împănat creştinismul de interdicţii, zice "toate ale voastre cu dragoste să se facă" (I Corinteni 16, 14). Interdicţia se desfăşoară dinamic pe personalitatea fiecăruia şi în funcţie de momentul vieţii lui. Poruncile lui Moise sînt deopotrivă îndemnuri - să crezi, să iubeşti, să păzeşti ziua de odihnă, să respecţi numele lui Dumnezeu şi să-ţi cinsteşti părinţii - şi interdicţii - "să nu" te închini la idoli, să nu minţi, să nu omori, să nu furi, să nu curveşti. Poruncilor, pe care le-a primit Moise pe muntele Sinai, le corespund Fericirile pronunţate de Iisus în predica de pe Munte (Matei 5, 3-12). Adică porunca împlinită conduce la starea de fericire. În aceasta constă caracterul dinamic al interdicţiei.Răspunsul sintetic pe care Îl dă chiar Iisus pe tema poruncilor îl vom cita după Evanghelia de la Matei (Matei 22, 36-40, dar apare şi la Luca 10, 27, şi este o dezvoltare a Tîlcuirii la porunci din Levitic 19, 18): "Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege? Iisus i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău; aceasta este cea dintîi, şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii".Impresia că în creştinism ar fi vorba despre interdicţii vine din faptul că o temă importantă a Evangheliilor este problema păcatului, a greşelii cu consecinţe metafizice. Originea păcatului este mîndria şi corolarul ei - revolta. Îngerul purtător de lumină, Lucifer, este iniţiatorul acestei mişcări. Mişcarea aceasta regresivă duce la desprinderea din cercul de iubire care leagă Creatorul de creaţie. În sine creaţia e bună, de aceea Sfîntul Pavel zice: "Toate lucrurile îmi sînt îngăduite, dar nu toate sînt de folos; toate lucrurile îmi sînt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpînire pe mine" (I Corinteni 6, 12). Rezultă că păcatul nu este un act punctual, ci o stare, starea de refuz a iubirii, starea de îndepărtare de Dumnezeu. Primul act în contradicţie cu legea iubirii însă creează o spirală a îndepărtării de Dumnezeu şi de restul creaţiei, a însingurării, a închiderii într-un sine strîmt şi sufocant. Pentru a scăpa de această apăsare păcătosul încearcă să fugă de sine, să uite de sine, prin plăcerile trupeşti şi prin refuzul iubirii pe care i-o arată Dumnezeu şi aproapele lui. Interdicţia este astfel pedagogie, este ghidul pe calea iubirii, pentru a nu aluneca pe spirala îndepărtării de Dumnezeu.Din perspectiva timpului însă, constatăm că poruncile evanghelice menţionate s-au transformat în norme sociale prin intervenţia statului şi presiunea societăţii. Creştinismul, răspîndindu-se în întreg bazinul mediteranean, a impregnat societatea în care a devenit religie majoritară de sistemul lui de valori. Interdicţiile-îndemnuri ale propovăduirii creştine au pătruns în sistemul juridic. În raport cu societatea antică, legea creştină a produs o îmblînzire a moravurilor şi o pacificare a relaţiilor între oameni, dacă ne gîndim numai la interzicerea jocurilor de gladiatori, la interzicerea de a repudia nevasta fără motiv, la interzicerea de a omorî pruncul nedorit, la introducerea zilei de odihnă săptămînale, la dezvoltarea instituţiilor sociale, aziluri, orfelinate, spitale. Un mileniu şi jumătate după acest moment istoric, unele dintre reglementările inspirate de creştinism au fost treptat abandonate de sistemele juridice ale societăţilor europene. Notorie este în acest sens relativizarea interdicţiei de a ucide prin scoaterea de sub această interdicţie a fătului mai mic de trei luni. Această relativizare se bazează pe o redefinire a noţiunii de viaţă, care decurge direct din abandonarea ipotezei existenţei lui Dumnezeu. Existenţa copilului nu este interacţiune cu o voinţă divină, ci un proiect al părinţilor lui. În schimb, multe alte reglementări inspirate de creştinism au rămas în legislaţie. Un exemplu mai puţin cunoscut este obligaţia de a da primul ajutor unei persoane care se află în pericol, care decurge din parabola bunului Samarinean (Luca 10, 30-39).Dar faptul că astăzi societăţile europene se îndepărtează de ethosul creştin, care le-a format, nu diminuează rostul interdicţiilor-îndemnuri enunţate în Evanghelii pentru cei care se consideră membri ai comunităţilor de credincioşi. Ele se întemeiază la fel de puternic ca în primele secole creştine pe credinţa în înviere şi viaţă veşnică. Întrebarea care se ridică în acest nou context este dacă mai putem vorbi de universalitatea acestei credinţe. Sfîntului Pavel nu i se părea ridicol să vorbească de întreg neamul omenesc scriind Epistola către Romani, într-o vreme cînd comunitatea creştinilor număra maximum cîteva mii de credincioşi pe întregul pămînt, astăzi ea numără două miliarde de credincioşi. Dar dincolo de logica numerelor sînt promisiunile acelui Iisus din Nazaret: "Acolo unde sînt doi sau trei adunaţi în numele Meu, sînt şi Eu în mijlocul lor" (Matei 18, 24), "drept aceea, mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, învăţîndu-le să păzească toate cîte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sînt în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului. Amin" (Matei 28, 20).