„Nu pot să mă joc cu tine... Nu sînt îmblînzită“ – îi spune Vulpea Micului Prinţ, eroul cunoscutei poveşti poetice a lui Antoine de Saint-Exupéry, publicată cu doar un an înaintea dispariţiei sale, într-o misiune de zbor, la 31 iulie 1944. Cine este Micul Prinţ? Numele lui sugerează copilăria (inocenţa, spontaneitatea, curiozitatea şi jocul) şi, pe de altă parte, aminteşte de condiţia princiară a fiinţei. Micul Prinţ nu este din această lume, el vine din cer – ne spune povestea. Ne-am putea gîndi chiar la Împărăţia Cerurilor, unde, potrivit Evangheliei lui Matei (18:3), mai mari, adică mai importanţi, sînt copilaşii. Primul ghid al vizitatorului celest descins pe Pămînt, în pustiul Africii, este un şarpe, iar primele repere sînt pustiul şi singurătatea. „Unde sînt oamenii?... Te simţi cam singur în pustiu“ – se adresează copilaşul şarpelui. „Singur te simţi şi printre oameni“ – îi răspunde acesta. După ce străbate pustiul, urcat pe un munte înalt, eroul speră să cuprindă, dintr-o privire, toată planeta şi toţi oamenii. Dar nu zăreşte decît colţuri de stîncă. „Fiţi prietenii mei, sînt singur!“ strigă el. „Sînt singur...“ răspunde ecoul. „Ce planetă caraghioasă“ – îşi spune Micul Prinţ. „Numai uscăciune, numai stîncă colţuroasă... Iar oamenii n-au nici un pic de fantezie. Nu fac altceva decît să îngîne ceea ce le spui.“ Noroc că, în scurtă vreme, se întîlneşte cu Vulpea. Ca să se poată juca, ea îl roagă să o îmblînzească. „Ce înseamnă să îmblînzeşti?“ întreabă Micul Prinţ. „Înseamnă a-ţi crea legături“ – îi zice Vulpea. „Dacă tu mă îmblînzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume... Dacă tu mă îmblînzeşti, viaţa mi se va însenina. Voi cunoaşte sunetul unor paşi deosebiţi de-ai tuturor. Paşii altora mă fac să intru sub pămînt. Ai tăi mă vor chema din vizuină, ca o melodie... Nu cunoaştem decît ceea ce îmblînzim“ – îi explică Vulpea. „Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără lucruri de gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei să ai un prieten, îmblînzeşte-mă.“

Dar ce înseamnă a îmblînzi? Cum tîlcurile la care se referă Vulpea par a fi complicate, ne limităm la etimologie. Verbul derivă din latină (blandio, - ire, „a mîngîia“), cu sensurile de „a îndulci, a alina, a domoli, a linişti“. Important este că Micul Prinţ a reuşit să îmblînzească Vulpea, care îi devine prietenă. Înainte de a pleca mai departe, Vulpea îl roagă: „Întoarce-te la mine, să-ţi iei rămas bun, iar eu îţi voi dărui o taină... Iată care-i taina mea. Nu poţi vedea limpede decît cu inima, esenţialul este invizibil pentru ochi.“

Ce voia să-i spună Vulpea, destăinuindu-i acest „secret“? E clar că nu se referea la inimă ca la organ muscular, cavitar, cu rol de pompă aspiro-respingătoare ce asigură circulaţia sîngelui în organism. Vechile mituri se referă la anumite funcţii subtile ale inimii, care se află dincolo de sfera fiziologicului. Nu întîmplător, tradiţiile religioase (indiene, egiptene, sufite, creştine) au învestit inima cu statutul de simbol sacru. Vechile texte indiene se referă la inimă numind-o Cetatea lui Brahma (Brahma – „pură“), ea fiind sălaşul principiului divin (Brahma), sufletul viu (jivatman) din care purcede şi de care depinde orice existenţă. În acest sălaş al lui Brahma se află o floare de lotus minusculă, iar în interiorul ei o cavitate (termenii de „lotus“ şi „cavitate“ trebuie consideraţi ca metafore simbolice ale unor realităţi suprasensibile) ocupată de Eter (Akasha), element care desemnează realităţi spirituale, de ordin superior în raport cu lumea sensibilă. Aflăm, din Chandogya Upanishad, că accesul şi cercetarea învăţăturilor acestui „loc secret“ din inimă reprezintă cunoaşterea cu inima (harda-vidya), iluminarea interioară, cunoaşterea divină. Se poate spune că „inima“ reprezintă, în esenţă, „punctul de contact al individualului cu universalul, sau al umanului cu Divinul“ (René Guénon, Simboluri ale ştiinţei sacre, Humanitas, 1977).  În tradiţia islamică, inima (qualb) nu este doar un „centru al vieţii sentimentale“, cum, de pildă, apare în modernitatea occidentală, ci este privită mai ales ca organ al contemplaţiei şi al vieţii spirituale. Ea este Havuzul unde se nasc intuiţiile intelectuale, viziunile şi revelaţiile divine. Organul subtil al acestor percepţii este Ochiul Inimii (Ayn el Qalb). Regăsim această metaforă mistică şi în religia creştină. Despre ea aminteşte Sf. Apostol Pavel în „Epistola către Efeseni“: „Şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi...“ (Efes., 1:18). La fel ca şi în alte religii, şi în creştinism, metafora teologică a ochiului inimii evocă corespondenţa subtilă şi misterioasă între creatură şi Dumnezeul interior sufletului său. Pentru asemenea experienţe vizionare este însă nevoie de puritate şi inocenţă, aşa cum ne sugerează Evanghelistul Matei: „Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu“ (Matei, 5:8). Lumea văzută, contemplată prin „ochiul inimii, lasă să se întrevadă în orice lucru transparenţa divină“, iar „omul bun, din visteria cea bună a inimii, scoate cele bune“ (Luca 6:45). Tocmai visteria cea bună a inimii stă la temelia adevăratelor legături umane, prietenia şi iubirea. Inima, cuvînt derivat din latinescul anima (cu sensurile de „răsuflare, suflet, viaţă, spirit“) este plămădită din aur, la omul bun. Om cu inima de aur, om bun. Inima lui, asemeni soarelui, străluceşte ca aurul, luminează şi încălzeşte, îmblînzeşte, alină şi îndulceşte. Înlăuntrul ei, se face simţită prezenţa divină. Secretul pe care îl ştia Vulpea, taină pe care i-a dăruit-o Micului Prinţ, se poate enunţa în cîteva cuvinte. O inimă iubitoare este o teofanie.

Silvia Chiţimia este dr. în etnologie şi arte vizuale, scriitoare.

Foto L. Muntean