Mă plimbam zilele trecute pe străzile unui oraș mic din estul Angliei și mă gîndeam la ziduri. Zidurile acestui orășel sînt vechi de sute și sute de ani, unele chiar trecînd prin curțile oamenilor, căci aici timpul și istoria nu le-au distrus. În România, zidurile vechi, martore ale trecutului, au fost dărîmate de comuniști și înlocuite cu ziduri făcute din beton care ascundeau uzine mari, unde se fabrica și mai mult beton. Aș putea chiar zice că părinții și bunicii mei sînt o generație de ziditori, care au pus cărămizi peste cărămizi, fără să se întrebe de ce o fac, iar cînd au realizat că își fac singuri o închisoare, s au ridicat și au decis să dărîme tot. Apoi, pe rămășițele vechilor fabrici, ne-am ridicat noi, cei născuți după 1990. Tot pentru noi, părinții au plecat să muncească în țări străine, ca să nu trebuiască să suferim la fel cum au făcut ei, și ne-au lăsat acasă cu bunicile în capot pe care a trebuit să le învățăm să folosească telefonul mobil.

Cu toate acestea, tot noi, cei crescuți pe leagănele ruginite din spatele blocurilor, ne-am adaptat imediat la lumea în schimbare și-am devenit the millennials. Adică noi sîntem cei conectați, sîntem rapizi, vorbim într-un limbaj nou care a evoluat de la simple abrevieri de genul „cf“ la lipsa totală a cuvintelor, substituită de un limbaj grafic, adică de emoticoane. Cam același lucru se întîmpla și pe vremea lui Caragiale și cu toții știm ce este acela un „furculision“. Însă marea diferență se observă în calitatea cuvintelor, pentru că astăzi folosim un limbaj mai tehnic, mai rece și mai impersonal, pe care the millennials îl îmbrățișează cu mare drag.

Săracii părinți, ce știu ei despre like sau despre Tinder, despre hipsterii și corporatiștii pe care i-au crescut? Încerc să fiu obiectivă, iar experiența Occidentului mi-a clarificat anumite lucruri cu privire la ceea ce înseamnă să fii tînăr în România secolului XXI. În primul rînd, ne-am născut o generație mai puternică în comparație cu cei din alte popoare care nu au avut experiența transformării de la un regim la altul. Noi ne-am autoeducat pentru un anumit tip de societate, pe care părinții noștri deja parcă nu o mai înțeleg. În rîndul popoarelor care nu au trecut prin regimuri totalitare nu există o discrepanță atît de mare între părinți și copii. Am fost surprinsă să văd că, în barurile din Anglia, alcoolul nu îi prăpădește doar pe tineri, ci și pe bunici. În România, bunica nu fumează marijuana, ci încă dă mîncare la pui sau spală rufe de mînă. Ei bine, peste vreo 40-50 de ani, noi o să fim babele și moșnegii care își cumpără haine de la mall și care vor vorbi în jargoane englezești precum: „Cred că am nevoie de un update“ sau „Am văzut-o random pe Maricica“.

Pentru noi comunismul e doar istorie, chiar dacă el încă se mai simte precum asfaltul ud de după ploaie. Nouă nu ne mai pasă de el, noi nu îl mai simțim, pentru că, încet, un nou stil de viață pătrunde și în țara noastră. Corporația este noua fabrică, numai că de data aceasta ni se oferă confort, mult confort. Nu înțeleg de ce ne plîngem că încă sîntem poluați de rămășițele comunismului, cînd noi, de fapt, tot un sistem comunist construim. Lucrăm în corporații, purtăm haine în același stil, citim aceleași știri derutante, avem cu toții depresie și ne petrecem timpul liber cam în același fel. Dacă comunismul a venit să uniformizeze populația și nu prea a reușit, democrația o face într-un stil mai cool, mai psihologic și mai subtil, în așa fel încît să devenim vulnerabili.

Comunismul a născut oameni care nu se plîngeau și care au putut să reziste frigului, închisorii, foamei, însă noi, dacă ne cade net-ul, devenim instantaneu frustrați și nu mai știm ce să facem. Noi ne plîngem că suferim de pe urma unui regim totalitar, însă, fără să conștientizăm, construim altul. Evident, asta nu înseamnă că Occidentul nu este și el atins de aceeași mișcare corporatistă, însă noi, românii, ne aruncăm de sus și ni se pare că tot ce vine din alte culturi, în afară de a noastră, este bun și inovator. Generației mele îi lipsește scepticismul, pentru că îmbrățișăm cu prea multă ușurință idei care nu ne aparțin. Un exemplu celebru în acest sens este Halloween-ul, care ni se pare mult mai interesant decît vechea tradiție de a merge cu mascatul de Anul Nou sau decît Sînzienele. Poate dintr-o doză de superficialitate? Poate pentru că nu mai citim? Poate că preferăm forma în locul conținutului? Drept urmare, sîntem generația care vrea un stat modern, care visează la un sistem asemănător cu cel din Norvegia. Gîndim foarte mult în viitor, însă nu realizăm că trebuie să cunoaștem și trecutul. Și nu mă refer la trecutul foarte apropiat, adică la perioada comunistă, ci la acea perioadă vastă în istorie care ne învață despre identitatea noastră. Vrem sisteme moderne de învățămînt fără să știm ce implică acest lucru. Cel mai mult ne place să aplaudăm sistemul de învățămînt englezesc. De exemplu, în Anglia, tinerii trebuie să își aleagă obiectele de studiu de la o vîrstă fragedă, adică în jur de 15 ani. Să zicem că cineva își alege să studieze științe în școala generală, drept urmare, în majoritatea cazurilor, își va alege același subiect și la facultate. Fenomenul care se întîmplă mai apoi este foarte des întîlnit, adică tinerii descoperă că nu fac ceea ce își doresc cu adevărat și se lasă de facultate sau se îndreaptă spre un alt curs. Ca studentă la teatru și film, am fost surprinsă să văd că, în clasa mea, cei mai mulți dintre studenți nu se documentează și nu citesc din simplul motiv că nu îi încîntă îndeajuns de mult și că nu sînt pasionați. Este frustrant să descoperi că, dintr-un grup de 15 persoane, doar două, maximum trei, sînt pasionate cu adevărat de ceea ce studiază. Desigur, aceasta este o generalizare, însă am ținut să specific aceste lucruri pentru că în anii de liceu am trăit cu aceeași senzație, că peste graniță curge lapte și miere.

Ce nu realizăm noi este că evoluția nu e un concept de sine stătător, ci este ceva care trebuie să se adapteze la o constantă specifică fiecărei țări, adică la cultură. Cei din generația lui Ceașcă au luptat pentru autenticitate și au scris cărți pe ascuns, însă noi, împreună cu părinții noștri, continuăm să ne plîngem și să visăm la inovații, la o Românie mai bună. Dar ce știm noi, de fapt, despre România, dincolo de șabloane și mass-media? 

Geo Barcan este studentă la teatru și film la Universitatea din Kent. S-a născut în 1997.

Foto: Geo Barcan