În România a avut loc o revoluţie tăcută, încheiată pe data de 6 martie. Peste două milioane de părinţi, reprezentînd în jur de 90% din total, au depus cereri pentru ora de religie. Efectul Klaus Iohannis: nimeni nu a anticipat această masivă ieşire din casă pentru exprimarea opiniei. Am avut parte de un veritabil referendum ad-hoc, cu dezbateri publice, cu intervenţii la televiziuni din ambele tabere şi cu multe erori de înţelegere a felului în care funcţionează sistemul educaţional.
 
Disciplina Religie a intrat în şcolile româneşti imediat după Revoluţia din decembrie 1989: Constituţia din 1991 a prevăzut, la art. 29, alin. 6, că „Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine“. Ulterior, Legea învăţămîntului nr. 84/1995 prevedea că religia este parte a trunchiului comun, iar la solicitarea părinţilor elevul poate să nu frecventeze orele de religie. Legea nr. 1/2011 a păstrat această formulare. Religia a căpătat astfel statutul de disciplină obligatorie (parte a trunchiului comun), cu posibilitatea transformării în disciplină opţională pentru cei care nu vor să urmeze orele de religie. 
 
Modelul românesc este unul din cele şase modele de studiu al religiei practicate în Europa: confesional cu statut obligatoriu, dar cu posibilitatea retragerii pe temeiuri de conştiinţă; non-confesional cu statut obligatoriu; non-confesional cu statut opţional; confesional sau non-confesional cu statut obligatoriu sau opţional; non-confesional, în cadrul altor discipline. Modelul practicat în România mai este folosit în alte şapte state: Austria, Cipru, Finlanda, Germania, Grecia, Irlanda, Malta. A se observa suprapunerea între modelul practicat în aceste ţări referitor la relaţia Stat-Biserică şi statutul disciplinei religie. Acele state care au un regim de recunoaştere a cultelor în trei trepte (asociaţii, culte, Biserici tradiţionale) au în comun şi modul de a reglementa statutul disciplinei Religie. Germania este singurul stat din cele enumerate fără o religie majoritară, dar cu două astfel de religii care au un număr aproape identic de credincioşi. Ţările cu diversitate religioasă mai mare sau mai secularizate au instituit şi modele mai flexibile de predare a religiei, în special prin oferirea unor discipline alternative. 
 
Curtea Constituţională a avut ocazia să se pronunţe de trei ori asupra statutului disciplinei Religie. Prima dată, prin Decizia nr. 72/1995, a constatat că prevederile Legii nr. 84/1995 sînt conforme cu felul în care Constituţia asigură dreptul părinţilor sau tutorilor de a asigura educaţia copiilor potrivit propriilor convingeri. A doua oară, prin Decizia nr. 306/2012, a fost chemată să se pronunţe asupra aceloraşi prevederi şi asupra celor din Legea nr. 1/2011, cu un conţinut identic – şi de această dată verdictul a fost acelaşi. Părea că problema este rezolvată pînă la o nouă modificare a Constituţiei. 
 
Iată însă că, în 2014, Curtea Constituţională a fost chemată să se pronunţe din nou asupra prevederilor Legii nr. 1/2011. În mod normal, Curtea ar fi apelat la propria sa jurisprudenţă şi ar fi dat un verdict asemănător, mai ales că motivarea reclamantului era identică. Avocatul Poporului a trimis un punct de vedere potrivit căruia prevederile respective sînt constituţionale, cele două Camere nu au mai trimis nici un punct de vedere, cunoscîndu-se jurisprudenţa Curţii. 
 
Curtea a oferit argumente extrem de bizare. În primul rînd, a afirmat că, de fapt, „caracterul obligatoriu al Religiei, ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun, nu poate fi opus elevilor“ şi, astfel, „obligativitatea disciplinei Religie este opozabilă numai statului care este ţinut de necesitatea organizării învăţămîntului religios“. Dacă materia Religie face parte din trunchiul comun, înseamnă că această realitate este opozabilă tuturor părţilor implicate: părinţilor, elevilor şi statului. Este imposibil ca o disciplină să fie opţională pentru unii şi obligatorie pentru alţii. Curtea nu a înţeles de această dată ce înseamnă obligativitate cu posibilitate de opt-out. Religia nu este nici 100% obligatorie (din moment ce se poate opta pentru a nu face această materie), nici 100% opţională (din moment ce face parte din trunchiul comun). Curtea a făcut greşeala să considere că în învăţămîntul românesc există doar discipline obligatorii şi opţionale, cînd de fapt există trei categorii, materia Religie fiind singurul element dintr-o categorie aparte. În al doilea rînd, Curtea a considerat că „acest drept de educare nu aparţine exclusiv părinţilor, statul, căruia i s-a încredinţat controlul asupra întregului sistem şcolar, asumîndu-şi în mod autonom şi concurent o misiune proprie de educare, corelativă cu cea a părinţilor“. Afirmaţia este, în sine, scandaloasă. Statul nu are drepturi în sistemul educaţional, este doar un administrator al banilor pe care părinţii îi investesc, prin taxe şi impozite, în învăţămînt. A spune că statul are menirea să educe copiii este o afirmaţie cu iz totalitar. Statul nu are o „misiune de educare“, ci trebuie doar să asigure că standardele de calitate sînt respectate în şcoli. Nici în perioada comunistă nu s-a mers atît de departe în a acorda statului puterea de a decide în materie de educaţie a copiilor. Dacă am accepta raţionamentul Curţii Constituţionale, ar însemna că un ministru sau un inspector şcolar ar putea să apostrofeze public un anumit profesor pentru conţinutul orelor predate, ceea ce nu este deloc în tiparele democratice uzuale. Curtea avea însă nevoie de teoria statului care are o „misiune de educare“ pentru a concluziona că art. 18, alin. 2, teza întîi din Legea nr. 1/2011, este neconstituţional. A afirma că doar un alineat din cele două ale art. 18 este neconstituţional reprezintă o contradicţie în sine. Dacă doar alineatul 2 este neconstituţional, înseamnă că procedura de înscriere la această disciplină trebuie modificată. Rămîne însă constituţional alin. 1 care spune că Religia face parte din trunchiul comun. Cum să se organizeze în acest caz opţiunea pentru o disciplină care face parte din trunchiul comun?! Înseamnă că se produce o discriminare între materiile din trunchiul comun: pentru unele nu este nevoie de nici o opţiune, însă pentru o singură materie, Religia, este nevoie de a face o opţiune! 
 
Parlamentul ar fi trebuit să adopte o lege în 45 de zile de la data publicării deciziei Curţii care să pună în acord Legea nr. 1/2011 cu Decizia nr. 669/2014. Nu a făcut-o, însă a agreat un text de lege la nivelul comisiilor. Ministerul Educaţiei s-a grăbit şi a solicitat completarea unei cereri de către părinţi pînă pe data de 6 martie. Rezultatele sînt cele cunoscute. 
 
Problema statutului religiei în şcolile publice este una din cele mai grele opţiuni cu care se confruntă o democraţie. Este o temă susceptibilă de cele mai clare clivaje ideologice. Democraţia creştină s-a născut în Austro-Ungaria, Germania, Italia, Olanda, Belgia, Luxemburg şi Franţa pe baza clivajului între cei care agreau religia în şcoală şi cei care aveau o perspectivă contrară. Guvernele liberale ajunse la putere în a doua jumătate a secolului al XIX-lea au impus transformarea Religiei într-o disciplină opţională sau eliminarea ei, în timp ce partidele conservatoare s-au opus, dar în unele cazuri au avut nevoie de sprijinul laicatului organizat mai mult sau mai puţin în asociaţii reprezentative. În România, această bătălie ideologică nu a avut loc în acea perioadă, datorită unui consens la nivelul partidelor în privinţa religiei, unei slabe organizări a laicatului şi unei puternice tradiţii a învăţămîntului confesional. Este, printre altele, motivul pentru care partidele care se revendică de la democraţia creştină nu au putut să apară decît după 1989.
 
Ar fi fost firesc ca, din momentul apariţiei unor partide care se revendică de la această tradiţie politică, disputa pe marginea statutului disciplinei Religie să apară şi să fie marcată ideologic, pentru a recupera o temă importantă prin care partidele se pot diferenţia şi atrage atenţia electoratului pe care îl consideră propriu. Partidul de stînga, de la FSN la PSD, nu a considerat importantă această temă. Faptul că prevederile din Constituţie datează din 1991, iar cele din prima lege a educaţiei din 1995, în timpul unor guvernări de stînga, nu are prea mare importanţă: este suficient să analizăm ofertele electorale ale FSN/PDSR şi se va constata că tema religiei în şcoli nu există. Nici partidele de dreapta nu au excelat în a apăra statutul disciplinei Religie. Forma actuală a Legii nr. 1/2011 se datorează ministrului Funeriu, care exprimase iniţial rezerve faţă de forma Legii nr. 84/1995, dar a realizat că orice modificare a legii ar atrage un val de contestări şi controverse şi a renunţat în cele din urmă la opiniile sale personale. 
 
În 2014, decizia Curţii Constituţionale nu a generat poziţionări ideologice. PSD nu a salutat-o, PNL nu a comentat-o. Reacţia a venit din partea societăţii civile: profesorul Moise şi deputatul Cernea, cărora li s-au alăturat mai multe voci din presă şi din mediul academic, pe de o parte, respectiv Asociaţia Părinţilor pentru Ora de Religie şi alţi lideri de opinie, de cealaltă parte. Astfel, partidele au pierdut şansa să observe revoluţia tăcută care a adunat la şcoli peste două milioane de părinţi, potenţiali alegători… La fel ca şi pe 16 noiembrie 2014, cîştigător a fost alegătorul anonim, dotat cu arme letale: ştampila şi formularul completat. 
 
Radu Carp este profesor universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Religie, politică şi statul de drept. Secvenţele unei acomodări (Editura Humanitas, 2013). 
 
Foto: V. Dorolţi