[…]

Spre Lărgeanca. Ismail – Iulie

(...) Ţipenie de om. Toată lumea trebuie să se fi refugiat în beciuri, sau în apa Dunării. (...)
Din porumbul ce mărgineşte drumul, şi-au făcut apariţia brusc, ca o însufleţire miraculoasă a lumii vegetale, un grup de oameni. Leproşii! Ei or fi? Mărturisesc că eram emoţionat. Îmi provocaseră o surpriză pe care o aşteptam mai departe cu 100 de metri, lîngă gardul ce înconjoară clădirea scundă şi albă.

Grupul se apropie. E pe marginea drumului, dincolo de şanţ. Ei or fi? Vreo zece băieţi îmbrăcaţi ţărăneşte, desculţi, cu nişte capete imense, descoperite. Distanţa între noi, 5 metri. La prima vedere, nimic deosebit.

– Bună ziua! Nici un răspuns.

– Vin de la Bucureşti... ca... să. Nici un răspuns. Dar grupul a sărit şanţul. Distanţa între noi, trei metri. Am făcut un pas înainte, grupul s-a dat cu unul îndărăt. Fără să-mi dau seama, am mai făcut un pas. Tăcuţi, desfăşuraţi pe o singură linie, băieţii au mai regresat cu o jumătate de metru. Şi atunci am avut fulgerător şi dureros ca o nevralgie, explicaţia acestui joc. Leproşii, căci ei erau, se fereau de mine ca să-mi atragă atenţia că eu uit să mă feresc de ei.

Ce să le spun? Cum să deschid gura? La Bucureşti, prieteni şi doctori, m-au platoşat cu o groază de sfaturi şi precauţiuni.

În spatele meu o mişcare. Mă întorc brusc: un băietan cu o căpăţînă voluminoasă şi o biciuşcă după gît, se dă înapoi speriat. Recunosc figura întrezărită din maşină.

Cît am stat fără să ne vorbim, privindu-ne? Cine a fost mai îngrozit, eu care aveam înaintea mea pe înfiorătorii stigmatizaţi, ei care contemplau un teafăr?

Aveau cu toţii aceeaşi mască sleită: pomeţii umflaţi, nasul redus la un buric de carne, ochii mici, injectaţi, fără gene, fără sprîncene. Un băiat de vreo 15 ani exhiba o faţă terifiantă, roşie şi numai bube lustruite, ca o farfurie cu zmeură. Acest chip, numai umflături, era parcelat de zeci de ori, de brazde adînci, ca şi cum ar fi fost săpate cu briceagul.

Dinspre lazarete îşi făcură apariţia patru femei. Una din ele e tînără de tot. Aceeaşi mască. Deasupra gurii şi pe o bună parte a feţei, albesc pete văroase, semnele cronice ale leprei. Două din ele, peste gîtul tumefiat de bube aspre şi reliefate, ca tot atîtea pojghiţe de cărămidă, poartă, cochet, mărgele. Le-am salutat. Femeile au mulţumit cu un zîmbet. Doamne, această dilatare a gurii, ce efecte monstruoase poate scoate!

Dar de ce ţin toţi mîinile la piept, ascunse?

De ce feresc obiectivului fotografic, ochilor noştri?

Un bătrîn îmi dezvăluie secretul. Îmi arată mîinile. Am crezut că ţine pumnii strînşi. M-am înşelat. Le lipsesc degetele. I-au căzut spontan, fără durere, desprinse de lepră, ca nişte fructe putrede. Mîna insensibilă – forma anesteziantă a maladiei – atîrnă inutilă.

Iată băiatul cu biciul. Are degetele lipite toate laolaltă ca o labă şi încovoiate ca o singură gheară. Unghiile lipsesc. S-au desfăcut şi ele ca nişte nasturi cu aţa putredă.

O femeie a avut divina inspiraţie, să strice farmecul satanic:

– Mata ai venit să ne vezi pe noi?

Am răsuflat uşurat.

Spovedanii sumbre

(...) Cum am spus, am întîlnit un grup de leproşi, în drum, la o oarecare distanţă de lazaret. Erau vreo 15, bărbaţi şi femei. Restul pînă la 51, care se aflau în leprozerie, refuzase să iasă. Nici nu i-am văzut pînă a doua zi, cînd am revenit cu cei doi medici.

La început, am fost întîmpinat cu împotrivire şi chiar cu oarecare agresivitate. Aparatul fotografic contribuise în bună parte la aceasta. I-am lăsat să creadă că am o misiune administrativă, venit să anchetez plîngerile lor. Mare mi-a fost mirarea cînd, reuşind să-i umanizez, am aflat că o bună parte dintr-înşii sunt din Oltenia. Ceilalţi din Vîlcov, sau din satele din împrejurimile Ismailului. Am descris fantastica lor înfăţişare. Nu mai insist...

Toţi mi s-au plîns de groaznica mizerie ce îndură.
Astfel, Gheorghe Neagu, de fel din Teleorman, în vîrstă de 21 de ani, răzbit de foame, a fugit împreună cu alţi nouă. Despre evadarea lor s-a alarmat ministerul sănătăţii. El, singur, s-a întors. 

„Am fost acasă, să-mi văd familia şi să mănînc şi eu o mîncare mai bună. Am plecat cu trenul... Aci sînt din toamnă. Dacă ne ţine aşa, fugim cu toţii!“

Zamfir Giolea, din comuna Barta (jud. Ismail), e de patru ani aici. Are 22 de ani. 

„D-le, ne hrăneşte mai rău ca pe cîini. De trei ori pe săptămînă ni se dă o bucăţică de pîine. Încolo, numai borş, de două ori pe zi, o zeamă chioară, făcută cu apă glodoasă.“

(...)

Naum Trofin e cel mai bătrîn lepros. Are aproape 60 de ani şi de 30 e bolnav. De fel din Dobrogea, înfăţişarea lui de bătrîn cu barbă albă şi mai ales limpezimea spiritului lui, n-ar fi sugerat nimănui că suferă de teribila maladie. E singurul potolit, vorbeşte fără mare revoltă, însă în glasul şi vorbele lui palpită un necaz dureros, o protestare resemnată.

Aşezat jos, pe marginea şanţului, cu mîinile – pe care nu şi le ascundea ca ceilalţi – pe genunchi, nişte mîini smălţate de pete albe, cu degetele retezate unul cîte unul de dinţii leprei, „pozează“ docil fotografului.

„Da, d-le, tot ce auzi e adevărat. De două luni n-am mai făcut baie. Ni se spune că nu mai sînt lemne. Toţi suferim, pe deasupra, de rîie. Nici un fel de medicamente, nici vaselină, nici bandaj, nici vată.

Crezi că apă avem? Picioarele mi-s ulcerate, numai viermi. N-am cu ce le spăla. Am fost nevoit să-mi astup rănile cu cîlţi!“

Bătrînul îmi spune toate aceste orori aşa de simplu, că mă cutremur. 

„Ne sperie cu jandarmii. Eu unul, zic bogdaproste să mă împuşte. Scap de chinuri. Puşcăriaşul tot mai are o nădejde. Se întoarce între oameni, se mai bucură de viaţă. Dar noi?... Bine fac băieţii că fug.“

Bătrînul pleacă meditativ capul. Peste o clipă îl ridică iar, cu un gest de vioiciune neaşteptată şi o vagă strălucire în ochii mici şi apoşi.

„D-le dragă, dacă te întorci la Bucureşti, spune-le să-şi facă pomană cu noi şi să ne întoarcă la Tichileşti, în Tulcea, unde a mai fost acum zece ani o leprozerie. Acolo am fi fericiţi. E mai fericit ca aci, este apă, sînt poame, poţi să te întinzi pe iarbă, să priveşti la cer şi să uiţi că eşti om, că ai fost om odată!...

La Tichileşti, ce bine ar fi!“ îşi murmură sieşi bătrînul.

Am plecat nu fără să gîndesc cu groază că a doua zi mă mai aşteaptă 30 de capete şi tot atîtea proteste şi dureri.

Azilul celor scoşi din lume

Am petrecut o noapte groaznică. Viziunea leprei slobozite în şosea, în preajma satului, masca ei de un grotesc halucinant, mizeria sfîşietoare a nenorociţilor intraţi în putrefacţie – proces accelerat de neîngrijiri, – mi-au populat somnul, cu tot ce poate născoci coşmarul mai febril. Am trăit astfel, încă o dată, ceasul lugubru al întîlnirii.

...Dimineaţa, împreună cu doctorii Ţuchel şi Siscovschi, m-am dus să vizitez leprozeria, întrezărită în ajun, de la distanţă. (...)

Dormitoarele! Cîte patru paturi, într-o încăpere scundă, goală.

Înăuntru, surprinşi, leproşi şi leproase, ce n-au catadicsit să iasă în curte. Sau poate ne aşteptau aici, ca să facă oficiul de gazdă... (…)

„Cine locuieşte aici?“

„Eu!“ răspunse de lîngă uşă, o femeie scundă, slabă, cu faţa devastată şi ochii cleioşi.

„Cum te cheamă?“

„Fidosia Partnos. Sînt din Mahmudia, din Tulcea. Îs bolnavă de la război!...“

„Bravo, felicitările mele, eşti gospodină!“

Femeia zîmbi. Ah, zîmbetul acesta, însufleţind chipul de hoit, ca o puzderie de viermi.

Am trecut şi la celelalte odăi. Lîngă o intrare stă cu mîinile la piept un individ uriaş, cu faţa uscată, împodobită de o somptuoasă barbă roşie, în furculiţă. Purta bluză rusească şi cizme. Tipul pescarului lipovean.

„Cum te cheamă?“

„Ulian. Sînt din Necrasovska nouă (o comună lîngă Ismail).“

„Arată mîinile!“

Dr. Ţuchel vru să înceapă o prelegere asupra acestor „obiecte“ sinistre, intitulate mîini.

„D-le doctor, să-i dăm zor!...“

Ion Alexe, „diplomatul“, despre care am mai vorbit, se apropie.

„D-lor, veniţi să vedeţi unde stau eu!“

Ne duse la capătul culoarului, în dreptul unei firide, mascată de un cearşaf.

„Ce, faci, teatru?“ glumi doctorul.

„Nu, eu aci dorm. Mie îmi trebuie aer. Nu pot dormi cu trei laolaltă!“

Să mai descriu „sufrageria“? O cameră goală, duhnind a pîine dospită, o masă lungă, deasupra căreia sînt înşirate farfurii de tablă, îndoite, cu smalţul sărit, buboase. Nici un scaun, nici măcar o bancă.

Oribil spectacol trebuie să fie ospăţul acestor oameni mutilaţi!

Am ieşit din nou în curte. Ploua. Dar ce bine e să te ude ploaia, după vizita ce am făcut-o.

În faţa bucătăriei, de unde izvora un miros acru de mîncare mizerabilă – femeile gătesc cu schimbul –, înşirată, toată colonia.

„Domnule doctor, murim de foame!“

„D-le dr., n-avem injecţie, n-avem pansamente, n-avem baie, n-avem...“

„Ce să vă fac? Cînd am, vă dau!“

„D-le dr., am rupt cearşafurile, ca să facem faşe!“

„Cum aţi rupt cearşafurile? Nu ştiţi că nu e voie? Cum tolerezi una ca asta, d-le Siscovschi?“

Medicul cel nou, fost colonel în armata rusă, un bătrîn bonom, cu barbişon, dă din umeri. Ce poate face un biet doctor, la 16 ore de Bucureşti?

„Am rupt şi păturile să ne facem papuci, intervine arţăgos «diplomatul» Alexie. Nu putem umbla desculţi. Tălpile ni-s numai răni şi ulcere. Dacă nu ni se dă lemne să facem baie, rupem gardul. Ne mănîncă viermii!“

Altă scenă. Ceva mai la o parte, bătrînul Trofin, „decanul“ leproşilor, aşezat jos, se munceşte de zor cu degetele cîrne, să-şi desfacă opincile.

„Vreau să vă arăt cu ce mi-astup rănile!“

„Lasă moşule, spune din gură...“

„Nu, vreau să vă arăt“, se încăpăţînează bătrînul.

Tot Alexie ne scuteşte de dezgustătoarea privelişte ce ne aşteaptă.

„A scos vata din plapumă, şi şi-a pus-o la picior!“, ne lămureşte Ion. Şi plîngerile curg, groaznice, neînchipuite. Dr. Ţuchel, nici de făgăduit nu mai poate. Nu-l crede nimeni.

Rapoartele sale zac la ministerul sănătăţii, neluate în seamă. Cînd să plecăm, afurisitul Alexie, ni se propteşte înainte. 

„D-le ziarist, să-ţi arătăm şi ce bem.“

Doi inşi coboară citura în fîntînă şi o scot plină cu o apă neagră, împuţită, dezgustătoare. Pe lemnul putred, se văd bine, agitîndu-se, larve albe.

Cînd am plecat, am avut senzaţia că am evadat din nămol. Cele văzute însă nu pot să le scutur. Au rămas în memorie, teribile şi nealterate, ca o pirogravură. (...)  

(Fragment din articolul apărut în serial, în lunile iulie şi august 1928, în cotidianul Dimineaţa)