În autobuz, puțin trecut de opt dimineața. Mă îndrept spre tipografie să dau BT-ul pentru revistă. Îmi calculez timpul pe care-l am la dispoziție pînă se termină orele la școală și-mi dau seama ca sînt deja în ușoară întîrziere.
Gîndurile îmi sînt distrase de doi tineri de lîngă mine, care vorbesc tare și rîd zgomotos. Fără să doresc acest lucru, aud de-acum discuția lor și nu mă mai pot concentra la altceva. El are un copil, un băiat de șase ani, pe care-l pregătește de școală. Educatoarea l-a avertizat că nu se poate concentra la o activitate mai lungă de 30 de minute, așa că seara copilul este antrenat să stea nemișcat pe scaun timp de o oră. Desenează, în timp ce tatăl își vede de treabă pe lîngă el. Astfel „petrece“ timp cu copilul, dar nu mai e nevoit să se joace cu el. Fiindcă „nu e așa de simplu să fii părinte!“, o amenință tînărul pe colega de serviciu. În gînd îl aprob, într-adevăr, nu e deloc ușor să fii părinte. E ceva însă în felul lui de a se raporta la „meseria“ de părinte care-mi displace profund. Copilul pare că-l încurcă și se simte în tonul lui un ușor regret că și-a pierdut libertatea de care colega de serviciu încă se bucură.
Nu este greu să mi-l imaginez pe băiat. L-am întîlnit de multe ori la atelierele creative pe care le țin. Este copilul care, la începutul atelierului, încearcă cu disperare să atragă atenția. Se foiește mult, vorbește tare, de obicei nici nu știe la ce atelier a venit și nici nu pare a-l interesa altceva în afară de faptul de a fi în centrul atenției. E copilul „pasat“ invariabil cu „Să fii cuminte, s-o asculți pe doamna!“ După cîteva minute, în care eu îl ascult pe el, devine cel mai cooperant copil din grupă și cel mai dornic să înceapă atelierul.
Alteori, îl regăsesc în copilul timid care, dintr-odată, devine exuberant cînd i-ai cîștigat încrederea. Cînd pleacă, te îmbrățișează și te întreabă cînd poate să revină. Părintele pare nedumerit de această familiaritate și-l întreabă ce a învățat. Copilul se crispează, îi surprind privirea încurcată, în timp ce caută un răspuns care să-l mulțumească. „Am povestit despre patrimoniul cultural și am imaginat o expoziție / o poveste / un joc“, răspund automat și observ că fața părintelui s-a luminat.
De cînd lucrez cu copiii, am început să mă comport și eu ca ei – părinților le spun ceea ce vor să audă. Acelor părinți care au așteptări absurde de la copiii lor. Să fie cuminți, ascultători, să nu deranjeze, să rezolve sarcinile date și să acumuleze informații. Acestora nu le pot spune că ar trebui să i îngrijoreze sau să-i bucure mai degrabă alte lucruri. Le doresc în gînd să petreacă mai mult timp cu copiii lor. În fiecare zi, nu doar în vacanță. Nu vom fi părinții perfecți, dar sigur o să-i înțelegem mai bine, iar copiii noștri se vor simți iubiți și fericiți.
L-am întrebat deunăzi pe băiatul meu cel mic (4 ani) ce-l face pe el fericit. „Știi tu“, mi-a răspuns anticipînd reacția mea, „mă simt fericit atunci cînd mă adormi în patul meu, iar dimineața ne trezim toți patru în patul mare.“ Zîmbesc, așa cum se așteaptă și abandonez subiectul somnului după regulile citite în cărți. Mai ales că-n sinea mea îmi doresc multe dimineți care să ne găsească într-o îmbrățișare lungă, cu multe piciorușe vesele sub plapumă. Și zîmbetul mă urmărește și cînd cobor din autobuz.
Dar curînd îmi vine în minte iar băiatul care, de dragul tatălui, încearcă să-și stăpînească neastîmpărul picioarelor și să stea nemișcat pe scaunul „cumințeniei“. Încerc să nu fiu prea dură cu părintele, care sigur e bine intenționat. Așa crede el că-l va ajuta pe copil. Pregătindu-l de pe acum pentru cerințe fără noimă, umilințe și descurajări. Lucruri pe care este convins că le va întîlni la școală, așa că e mai bine să se obișnuiască de pe acum.
Uită că și el are un rol în procesul de învățare, de formare a copilului – că trebuie să fie zi de zi alături de copilul lui, să-i arate că are timp să-l asculte, să-i răspundă la întrebări, la curiozități și nelămuriri. Apariția etapei de școlarizare în viața fiecăruia nu ar trebui să diminueze rolul pe care-l are familia în procesul de învățare. Aceasta trebuie să-i confere, mai ales dacă școala nu reușește, mediul de învățare bazat pe încredere și deschidere. Așa cum a făcut-o în primii ani de viață, pe vremea cînd copilul avea zulufi blonzi și stîrnea admirația întregii familii la fiecare mică descoperire.
Valentina Bâcu este redactor-șef la revista pentru copii Ghidul pozneț de cultură.
Foto: Cristian Bâcu
