Întrebarea a agitat mult opinia publică internațională, dar mai ales pe cea turcă. Pentru cei mai mulți turci, în special pentru adoratorii președintelui Recep Tayyip Erdogan, Fethullah Gülen rămîne o figură misterioasă, un amalgam între servicii secrete, apartenența la sionism și, evident, omul din umbră care orchestrează „statul paralel“. Conform propriei sale declarații, Gülen este un străin în propria sa țară, un exilat politic și spiritual în propriul loc de naștere. Contrar multor opinii, Gülen nu este un activist radical care ar căuta să distrugă ceea ce există deja pentru a crea o lume nouă. Dimpotrivă, el este un conservator, iar conservatorismul său îl determină să prețuiască instituțiile și normele existente pe care, în același timp, paradoxal, și le-ar dori reformate.
Ideile lui Gülen nu pot fi separate de transformările socio-economice și de dezbaterile intelectuale care au transformat statul și societatea turcă în ultimii 30 de ani. Gülen s-a născut într-un sat din provincia anatoliană Erzurum în 1941. Personalitatea lui a fost marcată în mare măsură de cultura regională a estului Anatoliei. Identitatea islamică bazată pe comunitate în Erzurum nu exista într-o formă doctrinară sacră, fiind mai degrabă marcată de cadența vieții cotidiene în care Gülen era socializat.
Pentru a înțelege pe deplin gîndirea și mișcarea lansată de Gülen, trebuie să fim conștienți de marele atașament intelectual față de reformistul otomano-kurd musulman Bediuzzam Said Nursi, din secolul XX. Apropierea lui Gülen de scrierile lui Said Nursi are loc în anii 1957 58. Această evoluție a fost crucială pentru a schimba viziunea sa asupra lumii, de la o identitate și o comunitate islamică de frontieră particularizată și localizată, la o înțelegere mai cosmopolită a islamului. În timp ce asemănările spirituale și intelectuale sînt clare, există și diferențe majore între Nursi și Gülen. În primul rînd, Gülen și cei care îl urmează măsoară succesul lor spiritual, într-o oarecare măsură, în ceea ce privește consecințele lumești ale acțiunilor lor. Gülen încearcă să revigoreze credința și civilizația islamică prin intermediul turcilor anatolieni, o populație de intelectuali și comercianți recent urbanizați, care cred că succesul lor material este o dovadă a credinței lor. Exigențele religioase sînt realizate prin acțiuni lumești, mai degrabă decît prin gesturi de pietate. Principalul accent al lui Nursi a fost mîntuirea în viața de apoi, în timp ce pentru Gülen, dorința mîntuirii în viața de apoi și renunțarea la preocupările lumești reprezintă o eschivare și un „instrument“ de frică folosit pentru a insufla supunerea și pasivitatea credincioșilor de către elitele socio-economice și politice. Principala sarcină a lui Nursi a fost să servească și să promoveze mesajul Coranului, în timp ce Gülen dorește să servească și să promoveze bunăstarea comunităților musulmane. Există diferențe și în ceea ce privește abordările strategice. Nursi a subliniat conceptul de credință și conștiința islamică, Gülen pune accentul pe muncă, disciplină, realizarea și adaptarea la condițiile moderne. Nursi critică orice mișcare care subliniază puterea, interesul și lupta pentru a controla procesele sociale. La Gülen, lupta este înlocuită de solidaritate și de caritate.
Un reper important în biografia sa îl reprezintă lovitura de stat din 1971, eveniment în urma căruia a fost condamnat la șapte luni de închisoare pentru „instituirea unei asociații religioase clandestine și de încercarea de a schimba natura seculară a Republicii Turce“. Această perioadă de închisoare l-a făcut pe Gülen să se concentreze exclusiv asupra educației. În plus, arestarea și experiența sa cu autoritarismul și persecuția l-au determinat pe Gülen să se retragă din atenția publicului și să-și urmărească obiectivele într-un mod mai tăcut, chiar secret. De la înălțimea autoritarismului kemalist, cetățenii turci au fost obligați să poarte o „mască“, mărturisind ascultarea unei ideologii care căuta să denigreze credința, identitatea și moștenirea otomană. Gülen, ca mulți alții, a decis să se retragă în sfera spirituală interioară a contemplației, unde a început să se exprime într-un limbaj de o ambivalență foarte codificată.
În a doua jumătate a anilor ’70, aproape toate universitățile turcești erau zone de conflict intens, iar țara se afla la marginea unui război civil între doi poli de tip ideologic. Viața unor intelectuali și politicieni proeminenți a fost amenințată, numărul mare de oameni uciși în fiecare zi în campusurile universitare devenise îngrijorător. În această perioadă violentă și haotică, mișcarea lui Gülen a subliniat importanța puterii statului. El a cerut forțelor de securitate să fie mai asertive în stabilirea legii și ordinii. În această conjunctură critică în istoria turcă modernă, Gülen a susținut partidele politice de centru-dreapta și pe cele naționaliste împotriva Partidului Popular Republican Kemalist, care era perceput a fi surogatul mișcărilor militare de stînga, cunoscut pentru a avea o antipatie reflexivă față de religie.
Liberalizarea sistemului politic în anii ’80 a permis, pentru prima oară, asociaților și adepților lui Gülen să cîștige slujbe la stat și să se manifeste deschis ca fiind una dintre cele mai influente mișcări socio-politice din Turcia. După 1983 și după eliminarea numeroaselor mandate de arestare împotriva lui, Gülen a apărut ca una dintre figurile dominante pe scena turco-islamică. Mișcarea sa a dezvoltat legături strînse cu instituțiile de stat și s-a implicat în activități economice, culturale și mediatice. Intrarea în domeniile social, juridic, educațional, media și economic a transformat, la rîndul său, în mod decisiv mișcarea în sine. Este momentul în care școlile răspîndite pe întreg teritoriul Turciei depășesc granițele țării și adepții săi, convinși de valoarea educației, întemeiază școli, în special în teritoriile cucerite de fostul Imperiu Otoman, apoi în Europa, Canada, Statele Unite și, în mod special, în Africa.
Pe acest fundal are loc întîlnirea dintre Recep Tayyip Erdogan și Fethullah Gülen, care depășește granița unei banale simpatii și se transformă într-un sprijin reciproc. Asta, cu toate că background-ul religios al lui Erdogan este foarte diferit de cel al lui Gülen. Înțelegerea islamului de către Erdogan provine pe filieră salafistă, e un melanj între crezuri religioase și politice. La începuturile afirmării sale politice, Erdogan se prezintă mai ales ca un bun administrator al banului public, ca un lider charismatic și foarte dornic de eradicare a injustiției sociale care domina Turcia anilor ’80. Dar, mai ales, se prezintă ca un lider politic musulman, angajat în eforturi de excludere și delegitimare a statului kemalist. Acesta este un punct important în care se întîlnesc afinitățile dintre Gülen și Erdogan. Pentru o bună perioadă de timp, Erdogan rămîne liderul luminat și adulat de adepții mișcării. Un aspect important este că principala prioritate în școlile güleniste nu este să îi facă pe elevi să devină practicanți ai religiei, ci să-i învețe cum să negocieze cu valorile modernității, cum să integreze în propriile vieți valorile occidentale pe care Gülen nu le consideră a fi în contradicție cu valorile islamice.
Ruptura s-a produs la momentul loviturii de stat din 15-16 iulie 2016. Însă încă din 2010, Erdogan a acuzat mișcarea Gülen că ar conduce operațiuni cu scopul de a răsturna guvernul AKP. Acesta afirma: „Este un dar de la Dumnezeu pentru noi, deoarece acesta va fi un motiv pentru a ne curăța armata“.
Cum s-a ajuns aici? În politica in-ter-na-țio-nală post-9/11, islamul a căpătat descrieri diabolice. Promovarea de către Gülen a unui islam umanist și moderat a fost salutată de Washington. Acesta nu se oprește doar la a promova crezul său u-m-anist învățat în casele sufi din Anatolia profundă, ci condamnă aspru atacurile teroriste și orice încercare de violență împotriva „oamenilor Cărții“ (expresie coranică folosită pentru a-i desemna pe evrei și creștini). Mai mult, îndeamnă lumea musulmană la reflecție și autoreflecție, la revizuirea atitudinii față de Occident fără a-și părăsi valorile musulmane și adoptă o critică fățișă a islamului redus la arabitate. Acesta a fost, de asemenea, un moment de cotitură în politica turcă, care a oscilat între statul secular și societatea tradițional musulmană. Jumătate din societatea turcă și-a găsit glasul în discursurile populiste ale AKP din 2002. Noul său lider, Erdogan, a cîștigat popularitate ca urmare a faptului că a fost victimizat în numele secularismului.
Deși Gülen și Erdogan nu s-au întîlnit niciodată în persoană înainte ca Erdogan să devină prim-ministru în 2003, ei se admirau și împărtășeau o pietate care s-a opus atît secularismului, cît și rolului armatei în politică. Amenințarea puternicei și intransigentei armatei turcești față de AKP l-a transformat pe Gülen într-un aliat-cheie al lui Erdogan timp de un deceniu.
Adepții lui Gülen au oferit un sprijin crucial pentru AKP, asigurîndu-i trei victorii electorale. În schimb, Erdogan a oferit protecție comunității Gülen, care, între timp, s-a transformat într-o rețea globală care cuprindea școli, companii de media și organizatii caritabile.
Cazul turc oferă o concluzie mai largă, dar foarte subtilă: arată modul în care politizarea islamului degenerează necontenit într-o luptă pentru putere între culte și secte rivale. Dacă această concluzie va consolida forțele din Turcia, care pledează pentru păstrarea separată dintre religie și politică, rămîne de văzut. Pînă una-alta, Erdogan a devenit autocratul necontestat în detrimentul instituțiilor politice instituite cu mult timp în urmă pentru o republică democratică. Printre consecințele cele mai largi ale actualei schimbări spre autoritarism se numără eșecul intelectual și moral al mișcărilor islamice. Acțiunile mișcărilor islamice turcești, mișcarea Gülen și partidul AK, vorbesc mult mai tare decît retorica lor. Deciziile lui Erdogan au folosit orice mijloc pentru a controla aproape fiecare instituție din guvernul turc și acțiunile indică faptul că are toleranță zero față de orice provocare sau opoziție față de autoritatea lui. Eroziunea încrederii și încrederea publicului în funcționarea instituțiilor statului s-a accelerat, pentru ca mai apoi să se estompeze vizibil. Doar cu ocazia unor comemorări istorice, precum Ziua Independenței Turciei, sau ultimele alegeri mai amintesc despre efervescența republicană și despre idealurile unei Turcii cu parfum de Occident. Dacă a existat sau nu, știm că statul paralel a fost decimat. Pe toate canalele de comunicație și de la microfoanele tuturor mihrab-urilor se aude o singură voce: autoritară, revanșardă, urîtă. Atît de urîtă încît nu poți privi Turcia de astăzi decît gîndindu-te la o dramă. O dramă a unei societăți întregi.
Fatma Yilmaz este doctorandă la SNSPA, cu interese de cercetare ce privesc musulmanii, în special femeile musulmane din Europa. Este feministă și activează în cadrul mai multor organizații neguvernamentale împotriva fundamentalismului islamic și militează pentru drepturile omului în spațiul MENA.
