Sînt zile în care doar gîndul la cîteva minute de tăcere absolută mă ține în viață. În care posibilitatea unei tăceri e chiar halucinația din deșert care îți duce un picior înaintea altora și zile în care:
Am nevoie să spun cuiva în care am 100% încredere. În cine dracu’ am 100% încredere? Pe cei deja triști nu-i deranjez, pe tine nu. Izbucnesc în cele din urmă în lacrimi. E bine. Mă șterg cu dreapta, testez cîinele. Îi dau drum din cușcă la ora asta, îi sparg rutina și mă las pe covor. Cîinele își scutură capul de mai multe ori, scheaună, păstrează uluit distanța de corpul meu întins, cald încă, pe covor. De stres se scarpină. Face șezi și culcat. Știe că mereu îl alung cînd sare pe mine. Dramatizez.
Ascultă aici, spun în gînd, ție o să îți dau de trei ori, ca-n povești, respins la apel. Îmi șterg lacrimile cu ambele mîini, îi șoptesc numele. Cîinele scutură din cap, mă amușină, se așază în poziție de pază. Scîncește. Îi șoptesc numele, după un minut plusez: Aici! Testez cîinele. Ce va face cînd voi agoniza pe covor și, cu ultimele puteri, voi deschide zăvorul cuștii XL de la zooplus? Nu l-am antropomorfizat suficient, cît să se spele pe labe sunînd la 112, ori să alerge la non-stop după lumînări și să turuie rugăciuni, ori să înceapă să cînte. Șoptesc iar: Aaaiiiici! Se sperie și se ascunde în pat lîngă copiii adormiți. Refuză să coboare. Mimez cuvîntul cheie: Pișu! Hai la pișu! Îmi șterg gîtul cu ambele mîini, mă ridic, iau lanterna cu electroșocuri din bibliotecă și repet mantra, mimez: Hai la pișu! Coboară din pat și treptele din casa scării una cîte una. Pe geamul ușii îl văd scriind un mesaj pe telefon, în nimb, clătinîndu-se din ce în ce mai tare. Tastează, trimite, așteaptă. Încearcă să obțină accesul în scara de vizavi. Ridică privirea spre geamul unei bucătării. Șșșșh, șoptesc. Așteaptă! Sting lanterna să nu ne vadă, stăm nemișcați. Cîinele e cu un pas în urma mea, speriat. Aproape pe punctul de a renunța la actul magic și de a se întoarce în apartament cînd brusc ușa scării de vizavi se deschide și, balanga-balanga, pericolul minor intră în scară.
Nu mai există nici un obstacol între cîine și pișu. E liniște. O liniște neagră lipsită de stimuli vizuali. Apăs butonul magic al lanternei, trag aer în piept și deschid ușa scării. Aerul nu-și schimbă consistența. Nu miroase a noapte, nici a zi. Limba mea nu are nici un gust.
Am nevoie de cineva în care am 100% încredere, căruia să îi spun. Care să pipăie, fără un cuvânt, îngrozitoarele desene.
Ana Dragu este scriitoare și coordonatoarea Centrului de Resurse şi Referinţă în Autism „Micul Prinţ“, Bistriţa. Cea mai recentă carte a sa este Borderline (Editura Charmides, 2017).
Foto: flickr
