Umorul nu s-a bucurat dintotdeauna de imaginea favorabilă pe care o are azi. E ştiut că Platon nu-i stima în mod deosebit pe poeţi şi nu vedea un loc pentru ei în Cetate, însă faţă de umorişti avea şi mai puţin respect. Nu-i plăcea, în primul rînd, felul în care rîsul pune stăpînire pe oameni şi-i face să-şi piardă controlul de sine. Apoi, considera că umorul tinde să fie maliţios, bazîndu-se prea mult pe ignoranţa celorlalţi, care nu-şi dau seama cît de inadecvaţi sînt. Vedem, deci, că nici măcar nu se punea problema umorului negru. Pentru Platon, lucrurile depăşeau orice limită atunci cînd ajungeai să rîzi de ridicolul altuia.
În concepţia lui Hobbes, rîsul e strîns legat de caracterul competitiv al relaţiilor dintre oameni şi apare cînd ne dăm seama brusc că le sîntem superiori altora. După standardele din zilele noastre, neajunsul care decurge de aici ar fi că umorul este nedemocratic şi agresiv. Hobbes avea însă alte motive să i se pară că rîsul nu-i în regulă. Mai exact, el considera că oamenii care rîd des sînt cam laşi, pentru că stau prea mult în preajma celor slabi şi preferă să se compare numai cu ei.
Într-o societate pentru care libertatea de exprimare este foarte importantă, aproape fetişizată, umorul nu mai are problemele amintite mai sus. Dimpotrivă, uneori comicul e acceptat, chiar binevenit, pînă şi în formele lui mai riscante, mai ofensatoare, pentru a sublinia că, în privinţa exprimării, orice este permis. Publicaţia satirică franceză Charlie Hebdo a făcut cunoscută o serie de caricaturi cu profetul Mahomed, tocmai ca reacţie la protestele pe care le stîrnise, în lumea islamică, un gest similar al unui cotidian danez.
Să însemne toate astea că umorul nu mai pune nici o problemă de ordin moral? Cel mai mare duşman pare să fie acum corectitudinea politică. Şi pe bună dreptate. Umorul tinde să fie misogin, homofob şi rasist, iar dacă ne uităm la resorturile lui interne, la mecanismul de funcţionare a unei glume, înţelegem de ce, de multe ori, rîsul nu e deloc nevinovat.
Într-o lucrare publicată în urmă cu trei ani, Matthew Hurley, Daniel Dennett şi Reginald Adams susţin că umorul are, în primul rînd, o funcţie epistemică, ajutîndu-ne să eliminăm erorile dintr-un spaţiu mental. Potrivit lor, senzaţia de veselie a fost selectată de-a lungul evoluţiei, deoarece funcţionează ca o recompensă pe care o primim atunci cînd identificăm brusc o eroare strecurată în sistemul nostru de credinţe. În lipsa unei asemenea senzaţii plăcute, oamenii ar păstra, din inerţie, asumpţiile greşite, şi ar înţelege mai greu ce se întîmplă cu ei. Cînd ne căutăm o după-amiază întreagă ochelarii şi descoperim brusc că-i avem pe nas (sau, dacă sînt de soare, ridicaţi pe frunte), întîmpinăm descoperirea cu amuzament. Hurley, Dennett şi Adams susţin că funcţia veseliei e de a ne face să acceptăm cu uşurinţă erorile, mai ales dacă ele sînt lipsite de orice valenţă negativă.
Asumpţiile greşite sînt însă identificate ca atare numai în raport cu un limbaj comun care nu este, la rîndul lui, pus sub semnul întrebării. Iar dacă acest limbaj comun conţine stereotipuri şi urme ale unor forme de oprimare, umorul ajunge să funcţioneze ca un redutabil mecanism de perpetuare a lor. Funcţia epistemică a umorului depinde deci de un limbaj contingent care nu este întotdeauna cel mai bun reper.
Desigur, într-un stat totalitar, utilitatea politică a umorului e diferită. Dacă într-o democraţie liberală simţul comun definit de limbaj se opune extinderii libertăţilor individuale, pentru a cuprinde categorii pînă atunci marginalizate, într-o dictatură el furnizează fundalul în raport cu care ies în evidenţă pretenţiile exagerate ale conducătorilor. Aşa s-ar explica, de exemplu, abundenţa de glume cu Ceauşescu „în epocă“. Umorul politic a cunoscut un succes la fel de mare şi, imediat după Revoluţia din ’89, cînd spectrul comunismului nu dispăruse complet şi direcţia în care urma să se îndrepte ţara era încă incertă. Între timp, însă, România a ieşit de pe orbita Moscovei şi a devenit parte a Occidentului. Clasa de mijloc a scăpat de frica întoarcerii comunismului şi a ajuns să aibă, în mare, liderii politici pe care îi merită. Acum, pericolul politic cel mai important îl reprezintă faptul că nu percepem ca atare, din cauza limbajului contingent pe care l-am internalizat, formele de opresiune care încă mai sînt prezente în jurul nostru. Şi, după cum am văzut, umorul nu e foarte util în această privinţă. Dacă ar mai trăi şi ar fi un adept al cauzelor progresiste, Platon ar spune probabil că umoriştii ar trebui alungaţi din Cetatea liberală ideală.
Dan Panaet este doctorand la Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti, şi jurnalist la săptămînalul Caţavencii.
