-  interviu cu Horea MURGU, coach acreditat (ICI) -

Cum de v-aţi apucat de coaching?

De vreo zece ani mă ocup de coaching. Am dat de cărţile lui Tim Gallwey, care erau destul de vechi, dar nu le citisem la vremea lor. Am întîlnit un personaj care mi s-a părut fascinant, Thomas Leonard, care a murit în 2003. Într-un mod destul de discutabil m-am hotărît să continui ceea ce începuse el să facă: Leonard este printre fondatorii ICF-ul – International Coaching Federation. După un timp, şi-a dat seama că asociaţia era prea preocupată de bani, marketing, notorietate, şi a mai înfiinţat o organizaţie, IAC – International Association of Coaching, la fel de mare, cu criterii deontologige uneori mai dure. Eu sînt afiliat la cea de-a doua, care are un temperament mai pregnant umanist. Sînt Coach acreditat ICI – International Asociation of Coaching Institutes. În 2004, am putut înfiinţa pe meleaguri getodacice Coaching Institute (cu sprijinul Coadecs).

Ce este coaching-ul?

Coaching-ul se cumpără, nu se vinde. Tipul de marketing agresiv al secolului al XX-lea e nepotrivit acestui tip de activitate.

La această întrebare se pot primi zeci de răspunsuri. Definiţia pe care eu o aplic e foarte simplă, dar totuşi trebuie explicată, fiind foarte eliptică: „Acompanierea dialogului clientului centrat pe rezultate.“

Precizăm cuvintele. „Acompanierea“ cu toate sensurile din limba română, trimiţînd la muzică: de parteneriat, o oarecare contractare, creare a relaţiei, rezonanţă, dialog. Dia-logos în sensul clasic, elin, al termenului, de la presocratici, Pitagora şi Socrate încoace. O străpungere printre sensurile comunicate în cuvinte, în nonverbalul şi paraverbalul care le înconjoară. „Client“ pentru că, în româneşte, termenul de coachee e greu de importat şi nu se declină. „Client“ e corect spus pentru că presupune o anumită contractare, nu neapărat în termeni juridici sau comerciali. „Centrat pe rezultate“ – nu pe „stai să-ţi spun“, „uite ce vom face peste o jumătate de oră“... E despre a face, şi nu despre a şti, a analiza, a dezbate, a argumenta. E, în primul şi în ultimul rînd, despre a face, eventual altfel motivat şi responsabil.

Nu coach-ul merge în întîmpinarea clientului. Clientul îşi alege coach-ul, mai stă puţin de vorbă cu unul, cu altul şi vede că e o anumită alchimie care funcţionează cu un coach anume. Şi în situaţii organizaţionale, sponsorul procesului trebuie să ofere clientului cel puţin două-trei alternative. Ideea că „m-a dat la coaching“ nu funcţionează. Partenerul care alege coach-ul e deja un client dispus să lucreze la „problemele“ sale, asumate. Responsabilitatea să lucreze, „să facă“ rămîne în totalitate la client.

Cuvîntul coach nu are echivalent în română?

Eu îmi doresc ca acest cuvînt să fie absorbit în limbă pentru că nu avem altul. Antrenor înseamnă altceva, e legat de performanţa exclusiv sportivă. Pe româneşte, antrenor nu e totdeauna onorabil. Există Coach cu „c“ mare, un coach care face această activitate ca un profesionist responsabil, care răspunde de ce face şi care e acreditat pentru competenţe în această meserie, dar există coach cu „c“ mic, un meloman (eventual bine educat), un muzicant, un lăutar, nu un muzician. Noica avea o bună părere chiar şi despre unii lăutari.

Coaching-ul există doar legat de corporaţii, în România?

În România, piaţa de coaching e în general legată de organizaţii, există executive coaching şi business coaching. Dar există şi life coaching, personal coaching, e adevărat, mai puţin solicitat decît vedem cu toţii că ar fi nevoie. De regulă, în business coaching finanţatorul (sponsorul) e o companie. Eu cer ca persoana care intră în proces să plătească şi el însuşi ceva ca să se simtă direct implicat. De regulă, în coaching, costurile sînt, de fapt, un gaj. Preţul nu se face cu acelaşi raţionament ca cel pe care îl faci pentru o meditaţie şcolară sau pentru o consultanţă. Un coach onest nu poate spune care-i preţul lui, indiferent cu cine lucrează. Un om care cîştigă 1200 de lei pe lună, în mînă, nu are cum plăti o şedinţă la fel ca o persoană care cîştigă 12.000 de lei. Şi, pînă la urmă, mizele nu înseamnă acelaşi lucru pentru fiecare.

De ce apelează oamenii la coachi?

Pentru că sînt foarte multe lucruri pe care oamenii le ştiu oarecum din educaţie, din experienţă, din inconştientul colectiv, de la „supraeu“ – cum zic psihologii –, dar nu reuşesc sau nu se simt motivaţi personal să le facă. Din varii motive, pe care nu le confruntă, ascultîndu-se pe ei înşişi. E o chestiune de perspectivă asupra noastră înşine, pe care nu ne-o oferim prea des. De obicei, terapiile, consilierile terapeutice se bazează pe experienţe trecute. Coaching-ul, de regulă, este mai tot timpul orientat spre înainte: de la aici şi acum, spre în faţă. Asta este poate diferenţa notabilă între consiliere şi coaching. O altă diferenţă sensibilă, de pildă, între coaching şi mentoring este că, în demersul de mentoring, se lucrează pe harta mentorului, pe cînd în coaching se lucrează cu precădere pe harta coachee-ului. Dacă tu-mi spui cum crezi tu că ajungi de la gară aici unde vorbim acum, eu o să merg pe ideea ta, nu o să-ţi spun eu pe unde s-o iei. Graniţa e fină atît faţă de consiliere, dar mai ales faţă de mentoring. Unii spun că mentoring-ul e un coaching directiv... Multe tehnici, modele din diverse terapii (în special cele sistemice, existenţiale sau umaniste) se folosesc şi în coaching, cum ar fi sociodrama sau analiza existenţială. Analiza existenţială personală, profund dialogală, mie unuia, care mă instruiesc în Logoterapie, îmi foloseşte foarte mult. Analiza existenţială are o abordare profund fenomenologică, coaching socratic pur. Asta mi se arată, indiferent de ce cred eu că ar trebui să fie. Şi ca atare mă las în fenomenul clientului, mă pun fără etichetări, cît pot, în cadrul său de referinţă, în spaţiul său de credinţe, convingeri, valori, comportamente.

Coaching-ul pe care eu îl practic e profund fenomenologic, chiar atunci cînd îl propun a se desfăşura sociodramatic, cu „metode de acţiune“, în „acţiuni scenice“, să zic aşa. Credinţa unui coach e că omul ajunge într-o situaţie inconfortabilă ca ceva... natural. Acolo e o lecţie de învăţat, pentru acel om concret, în situaţia lui concretă, aşa cum o interpretează el. El are cu siguranţă resurse pentru ea, pentru că altfel nu ar fi ajuns pe drumul ăsta aici. E ceva al lui – problema, dilema, aspiraţia, ambiţia asta aşa formulată, chiar dacă pare „o problemă“ pe care o au şi alţii. Problema asta există, foarte probabil, şi în alte părţi ale vieţii sale: dacă nu o rezolvă acum, în această conjunctură, nu o va rezolva nici în altă parte/aspect al vieţii sale. Credinţa că orice om care are o problemă are şi resursele s-o rezolve nu e uşor de admis, mai ales din partea celor foarte analitici şi convinşi că există „o realitate obiectivă“. Orice coach ştie că realitatea fiecăruia dintre noi poate fi mai apropiată sau mai depărtată de realitatea consensuală, dar nu aici e totdeauna cheia rezolvării „problemelor“. Coach-ul îşi doreşte să-l vadă pe client autonom în reformularea problemei respective. Paradoxul demersului de coaching este că el trebuie să se facă cît mai repede inutil, cel puţin în problema concretă a unui client concret, a unui moment concret.

Care sînt cel mai des întîlnite situaţii cînd se apelează la un coach?

În organizaţii, mutarea de pe un post cu o competenţă tehnică, să-i zicem, pe un alt post unde se presupune o altă competenţă tehnică, dar care are o altă (mai mare) cuprindere managerială, de leadership. Oamenii încă mai au aderenţe mentale de pe urma culturii mai vechi şi spun: „eu sînt inginer, economist, jurist“. Sau am studii umaniste... nu mă pricep la chestii d’astea cu calculatoare... Majoritatea oamenilor nu fac doar ce au învăţat la şcoală, ba chiar fac, de cele mai multe ori, lucruri pe care au învăţat singuri să le facă din ce în ce mai bine. Sau o altă situaţie care cere coaching – cînd cineva e foarte competent tehnic faţă de o problemă, dar are mai puţine abilităţi de condus echipa, de comunicare. Nu există leadership eficace fără abilităţi serioase de coaching şi/sau mentoring.

Mai există coaching pentru schimbare de carieră, uneori în situaţii extrem de critice. Persoane extrem de performante – cărora nu li s-a reproşat nimic şi care au plecat de la 4000, 5000 de euro pe lună direct acasă, concediaţi după o „restructurare“ – pot avea nevoie de coaching. Sigur, primind cîteva şedinţe de coaching, aceştia pot găsi singuri soluţii valide pentru „cariera“ lor. De exemplu, o doamnă de 45 de ani, avînd copiii la şcoli scumpe, cu vilă, cu rate, dată afară fără să i se reproşeze nimic, care trebuie să-şi găsească un job comparabil – nu este o simplă problemă de trimis CV-uri la agenţii de headhunting. Sînt cîţiva colegi de-ai mei care au susţinut persoane aflate în asemenea situaţii grele. În astfel de cazuri, nu-l cocoloşeşti pe client, îl susţii să vadă lucid tot ce poate, ce a mai făcut în situaţii critice, ca să devină autonom şi efectiv disponibil pentru sine şi problema lui concretă.

Cum decurg şedinţele şi cum se văd rezultatele?

O şedinţă durează cam o oră. Rezultatul e simplu: omul respectiv face altfel lucrurile, pentru că se uită altfel la el şi la sarcina sa. Coach-ul ştie cursul acestui demers pentru că, de multe ori, îi dă clientului, hai să le zicem, teme pentru acasă. Numai în situaţii extrem de critice sedinţele se succed săptămînal, ca în consiliere. Coaching-ul corect făcut nu trebuie să creeze dependenţă. Între o şedinţă şi alta trebuie să se întîmple ceva în viaţa clientului, pe care cei doi să-l contemple împreună şi să corecteze ce e de corectat, aşa ca obiectivele şi scopurile clientului să fie împlinite şi ele să aibe sens pentru acesta.

Nu se pun întrebări şi, pur şi simplu, se dau răspunsuri, într-un plac conversaţional sau analitic, argumentaţional. Coaching-ul e arta ascultării autentice, nu e arta interogării, eventual, inteligente. Coach-ul nu sfătuieşte niciodată, din postura înţeleptului experimentat, treabă grea pentru cei cu un ego gonflat, dar ascultă mult, profund, făcîndu-l cu discreţie şi pe client să se asculte, poate pentru prima dată în problema respectivă. Coach-ul se preocupă să-l facă pe om conştient de cadrul lui de referinţă, de valorile lui. Coach-ul sprijină maturizarea şi dezvoltarea observatorului personal al fiecăruia dintre noi.

E o ideologie?

Nicidecum. Nu e o ideologie, e un mod firesc, natural, de relaţie interumană, care există de cînd lumea, dar care a fost – din păcate, poluat de spiritul competitiv al dezbaterilor retorice, critice şi, de cele mai multe ori, sofistice. În ultimii 30 de ani, mulţi au observat că simplele training-uri nu produc schimbări de comportamente şi atitudini concrete. Oamenii află – pe palierul a şti – cîte ceva, dar nu aplică, din varii motive. Din dorinţa de eficienţă, a apărut sandvişul training – coaching. Training-ul e de multe ori doar 20% dintr-o schimbare preconizată.  

a consemnat Iaromira POPOVICI