Voi face o mică demonstrație, urmărind pe scurt carierele celor care au fost laureați ai concursului „George Enescu“, din 1958 pînă astăzi, cu sublinierea, de la început, că înșiruirea cîștigătorilor nu este una exhaustivă.

În 1958, premiul I la secțiunea vioară a fost cucerit de Ștefan Ruha, astăzi recunoscut drept un celebru exponent al violonisticii românești, în special al școlii muzicale clujene, de care s-a legat cea mai mare parte a activității sale. În 1959, Ștefan Ruha devenea solist al Filarmonicii din Cluj, iar mai apoi, profesor la Academia de Muzică „Gheorghe Dima“. Premiul I la pian era cucerit în 1958 de chinezul Li Ming Quang, care se pare că a entuziasmat atunci cu talentul lui ieșit din comun; cariera extrem de promițătoare a lui Li Ming Quang a fost întreruptă însă în timpul revoluției culturale chineze, cînd, timp de mulți ani, a fost trimis să lucreze într-o orezărie și mîinile sale au avut mult de suferit în acea perioadă. Premiul I pentru interpretarea „Sonatei a III-a“ în caracter popular românesc era cucerit în 1958 de frații Ștefan Gheorghiu și Valentin Gheorghiu, unul devenit profesor al celor mai buni violoniști români din a doua parte a secolului XX; cartea de vizită a pianistului Valentin Gheorghiu cred că e prea elocventă pentru a mai adăuga ceva.

În 1961, premiul I la secțiunea vioară revenea rusoaicei Nina Beilina, un nume astăzi fără prea mare rezonanță, iar premiul I la secțiunea pian nu s-a acordat. Pianistul Dan Grigore primește în 1961 premiul al IV-lea, iar Théodore Paraskivesco, actualmente unul dintre cele mai cunoscute nume de muzicieni români care activează în Franța, o mențiune. Pentru prima dată, în 1961 este organizat și un concurs pentru voci de operă, distinct pentru voci feminine și masculine. Rusoaica Emma Sarkisian, astăzi practic necunoscută, cîștigă premiul I la voci feminine, iar la voci masculine, premiul I revine baritonului Dan Iordăchescu, regretatul muzician care ulterior va dezvolta una dintre cele mai frumoase cariere românești, inclusiv pe scene internaționale. Iordăchescu împarte premiul I cu Ladislau Konya, recunoscut drept una dintre vocile importante ale operei bucureștene.

În 1964, premiul I la secțiunea pian este cucerit de un nume care ne este foarte familiar astăzi: Elisabeth Leonskaja, una dintre marile pianiste ale finalului de secol XX și începutului de secol XXI: o doamnă leonină a pianului, care mărturisește ea însăși cît de important a fost acest premiu în cariera ei. Premiul I la secțiunea vioară revine franțuzoaicei Claire Bernard, cunoscută pentru cariera pedagogică desfășurată ulterior. Mare competiție a fost și în domeniul vocilor în 1964, o simplă înșiruire a premiilor fiind revelatoare: locul I a fost cîștigat la voci feminine de Marina Krilovici, iar la voci masculine de tenorul Ion Buzea. Însă nume la fel de rezonante, care astăzi sînt recunoscute pentru carierele lor strălucitoare pe plan internațional, apar în palmares: Agnes Baltsa, Viorica Cortez, Ludovic Spiess.

În 1967, competiția pianiștilor a suscitat un enorm interes: doi pianiști români își disputau locul I și doar simpla amintire a numelor lor este revelatoare – Radu Lupu și Dan Grigore. Pînă la urmă, Radu Lupu a fost cîștigător, împărțind premiul I cu un pianist din URSS, Samuel Alumjan, Dan Grigore primind premiul al II lea. În scurt timp, Radu Lupu avea să părăsească România, lansîndu-se pe orbita marilor vedete și devenind astăzi, probabil, cel mai cunoscut pianist român la nivel internațional, în viață. Doi violoniști ruși pe primele două locuri în 1967, cu nume în prezent lipsite de rezonanță, dar și două violoniste românce în palmares – Mariana Sârbu pe locul III și Angela Gavrilă pe locul V. Competiția vocilor nu se mai desfășoară separat în 1967 pe secțiuni speciale dedicate cîntăreților sau cîntărețelor: locul I este cucerit de mezzosoprana Viorica Cortez și alte nume românești întîlnim majoritar pe celelalte locuri ale podiumului: Ionel Pantea, Ludovic Konya, Pompeiu Hărășteanu, Maria Slătinaru sînt cele mai rezonante astăzi.

1970 este ultimul an cînd se organizează Concursul Enescu în perioada comunistă: după o perioadă de relativă deschidere din anii ’60, începînd cu anii ’70 nu doar Concursul Enescu a fost închis, ci și Festivalul Enescu a avut de suferit, din ce în ce mai puțini interpreți străini fiind invitați, din rațiuni ușor de intuit. În 1970, premiile I vor fi cucerite de violonista Silvia Marcovici, pianistul rus Dmitri Alekseev și soprana Eugenia Moldoveanu – nume importante, cu greutatea unor cariere internaționale pe marile scene ale lumii.

În 1991, Concursul Enescu revine alături de Festival; este anul cînd cel mai important premiu este cucerit de violonistul Dan Claudiu Vornicelu, un talent care însă nu a reușit să reziste ulterior presiunii psihice pe care o presupune o carieră de mare nivel (el s-a sinucis în 2010, la 37 de ani). Bogdan Zvorișteanu, actualmente concertmaestrul Orchestrei Suisse Romande, a luat premiul al III-lea. La pian, podiumul este dominat tot de români: Daniel Goiți, Viniciu Moroianu, Vlad Dimulescu (cu cariere desfășurate astăzi mai ales la nivel național) și Luiza Borac (stabilită în Germania, cu o importantă activitate discografică, inclusiv titluri cu lucrări de Enescu și Lipatti). La canto, premiul I nu s-a acordat, iar premiul al II-lea a revenit sopranei Simina Ivan, de mulți ani în echipa Operei de Stat din Viena. 1991 este și anul organizării pentru prima dată a secțiunii de compoziție, premiul pentru muzică simfonică revenind lui Dan Dediu, unul dintre cele mai cunoscute nume de compozitori români din contemporaneitate.

A urmat o pauză în istoria concursului, datorată timpurilor dificile, inclusiv din punct de vedere economic, din primii ani de după 1989.

În 1999, premiul I este cucerit de violonistul Alexandru Tomescu, unul dintre cele mai cunoscute nume de muzicieni români din prezent. Tot români și pe celelalte locuri la secțiunea vioară: Remus Azoiței, profesor la Academia Regală de Muzică din Londra și unul dintre marii promotori ai muzicii enesciene la nivel internațional, și George Cosmin Bănică, în prezent concertmaestru al Orchestrei Tonhalle din Zürich. La secțiunea canto, cîștigători sînt tot numai români: Marius Brenciu, care ulterior avea să se lanseze pe mari scene internaționale, Roxana Stângaciu, căsătorită Briban, care avea să împărtășească soarta lui Dan Claudiu Vornicelu (s-a sinucis tot în 2010), și Celia Costea, cu o frumoasă carieră pe scene europene.

Concursul de pian este organizat în 2001: trei români sînt cîștigători, dintre care cel mai cunoscut astăzi este pianistul Matei Varga, stabilit la New York, autor al unor discuri cu muzică de Enescu. La vioară, concursul este cîștigat de sîrbul Nemanja Radulovic, un nume foarte rezonant astăzi, în special datorită proiectelor discografice realizate în parteneriat cu o importantă casă de discuri la nivel mondial.

2003: la vioară, premiul I îi revine unui român, Eugen Țichindeleanu, concertmaestru astăzi al unei orchestre daneze, iar la pian, laurii sînt ai pianistei ruse Ilona Timchenko, cu o carieră pe plan local în Spania, unde este astăzi stabilită. La canto, premiul I nu s-a acordat, iar premiul al II-lea a revenit sopranei Teodora Gheorghiu, care între 2007 și 2010 a fost solistă a Operei de Stat din Viena. Doi români sînt și laureații concursului de compoziție: Diana Rotaru și Vlad Hîrlav Maistorovici.

Violonistul Valery Sokolov cîștigă premiul I în 2005, cel care astăzi, la 30 de ani, are o carieră în plină ascensiune la nivel internațional, la cel mai înalt nivel. Dintre pianiștii cîștigători, o rezonanță are astăzi numele francezului Aimo Pagin, fiul violonistei Silvia Marcovici. Din nou, Diana Rotaru printre laureații concursului de compoziție.

2007 – violonista Anna Tifu, italiancă cu origini românești, este cîștigătoare, iar Vlad Stănculeasa ia locul al III-lea: concertmaestru al unor importante orchestre europene, Vlad este și semnatarul unui album cu muzică românească pentru o importantă casă de discuri. Cunoscut partener al recitalurilor lui Alexandru Tomescu, rusul Eduard Kunz ia premiul I la secțiunea pian. Un japonez și o unguroaică sînt cîștigători la secțiunea compoziție.

Din 2009 încep să-și facă loc pe podium numele asiatice; cum este necesar timp pentru construirea unei cariere la nivel internațional, nu mai putem judeca laureații Concursului Enescu, începînd cu 2009, prin prisma a ceea ce au făcut pînă în 2016, pentru că timpul mi se pare prea scurt. Pot remarca însă că, începînd din 2009, pe podiumul Concursului Enescu au urcat, dintre români, Mihai Ritivoiu (premiul al III lea, pian, 2011), Valentin Răduțiu (premiul al II-lea, violoncel, 2011) și compozitorii Sebastian Androne și Alexandru Ștefan Murariu (2014). Nu-l pun la socoteală pe Ștefan Tarara, cîștigător al premiului I la secțiunea vioară în 2014, pentru că, deși de origine română, el este de fapt născut cetățean german.

Demonstrația e făcută: nume dintre cele mai mari au fost de-a lungul istoriei laureați ai Concursului „George Enescu“, sigur, mulți dintre ei români, însă acest lucru arată, cred, în primul rînd, că școala românească interpretativă a fost – și sper că va mai fi – de foarte înalt nivel. Sigur, a obține un premiu la un concurs, oricît ar fi el de important, nu este o garanție pentru o carieră ulterioară de mare succes. Pe de altă parte, un tînăr nu poate avea acces la o carieră mare decît prin concursuri sau datorită șansei de a fi remarcat de o casă de discuri.

Cristina Comandașu este muzicolog și jurnalist la Radio România Muzical.