Control
Oana Damian, 32 de ani, locuieşte în Cluj, unde scrie, pictează şi se ocupă de Sergiu şi Petru, familia ei. A fost mereu perfecţionistă, pînă cînd spirala aşteptărilor i-a creat o serie de îngrijorări şi anxietăţi – de la cum se va descurca Petru la grădiniţă, la cum va fi la coafor. Vorbeşte despre anxietate ca despre un Monstru, pe care, după ce a început terapia, reuşeşte să-l ţină la distanţă.
Notele au fost dintotdeauna un stres, un ghem în stomac pe care l-am avut pînă cînd am terminat şcoala. Cînd am coşmaruri, sînt din nou în clasă, din nou trebuie să fiu evaluată. Dacă luam un 8, ai mei mă întrebau dacă erau copii care au luat 9 sau 10.
Ca să nu se mai întîmple asta, m-am specializat pe scurtături. Asta a fost una dintre primele chestii pe care le-am discutat la terapie. M-am specializat să vînez note care erau în zona de confort. De prin clasa a opta, cînd am fost la prima naţională, m-am prins că olimpicii beneficiază de un statut special – poţi să nu treci pe la şcoală şi să ai 10 pe linie, dacă ştii să spui cît de tare ţi-ai dorit şi nu se poate, despre cît de mult e de lucru în partea ailaltă.
Şi am aplicat asta în fiecare an. În fiecare an pînă cînd am terminat liceul m-am dus la naţională – la romînă, la economie, la cultură şi civilizaţie.
După a opta, ai mei voiau să mă duc la mate-fizică. Eu ştiam ce pot la matematică şi nu ce zic notele şi-mi imaginam o experienţă traumatizantă la liceu de mate-fizică. Am tras tare tare cu romîna, m-am dus la naţională şi am intrat la filologie. Visurile mele erau să mă fac actriţă, regizor de teatru.
În facultate, la Cluj, am început să aplic şi mai des mecanisme precum cele cu olimpiada ca să ies din lucrurile care nu-mi plăceau. Dup-aia le-am aplicat-o peste tot unde nu-mi convenea. Aşa am dezvoltat şi ideea asta despre mine că sînt un impostor, pentru c-am obţinut rezultate nemuncite. Dacă ai de rezolvat o problemă faci pasul ăsta, după care pasul ăsta. Dacă ai de obţinut un rezultat trebuie să munceşti, dacă nu ai muncit eşti un impostor. De fapt, nu era așa. Terapeutul mi-a explicat mai tîrziu că dezvoltasem o structură cerebrală de tip expert. Ucenicul e cel care lucreaza cu algoritmi de tip efort mult pentru rezultat așteptat. Expertul face bine exact funcția de a eficientiza efortul creierului: rezultat optim cu efort puțin. Nu eram un impostor.
Acum mă zbat cu ideea de a lăsa lucrurile să se întîmple fără ca eu să intervin şi să le direcţionez. Un exemplu ar fi în familie. Dacă consider că Petru are o nevoie şi soţul meu Sergiu nu face perfect, să intervin sau să nu intervin? Citeam despre schema mentală a perfecţionistului, care are teama asta foarte profundă – teama că dacă tu nu eşti alert şi nu intervii, lucrurile merg rău.
Aşa că am o dilemă: să fac cel mai bine posibil neintervenţionismul, adică lipsa perfecţionismului, sau să las lucrurile să meargă şi să las perfecţionismul să-şi facă damblaua?
Încă din facultate mi-am dorit să intru într-o lume de oameni mari, care iau decizii de oameni mari. Eu eram dependentă de ai mei şi nu voiam să mai am presiunea deciziilor luate pentru mine. Ţin minte că eram în clasa a doişpea cu ai mei la terasă şi ne-am întîlnit cu nişte prieteni de-ai lor şi au întrebat cum stăm cu conflictul între generaţii. A răspuns tata, foarte serios: „Noi n-avem”. Conflictul între generaţii a început cînd am luat eu nişte hotărîri pentru mine, pe care de fapt am avut curaj să le iau pentru că eram departe de ei.
Am avut un job foarte nasol. Munceam pînă la 12 noaptea. Din secretară am ajuns foarte rapid să fiu contabil primar, casieră, traducător, de toate. Îmi începeam ziua la şase la aeroport, trimiţînd colete la Bucureşti, şi terminam la 12 tot la aeroport, primind colete de la Bucureşti. Aş fi făcut mai mult numai să se liniştească, să fie mulţumiţi colegii şi şefii. Dacă e să fac o paralelă, exact aşa funcţionează anxietatea. Îi dai omului foarte multe în speranţa c-o să tacă. Dar el, pentru că îi dai aşa mult, mai cere.
Cel mai disfuncţional, legat de anxietate, e că în loc să te ocupi de conţinutul tău şi să mergi mai departe, te îmbraci în nişte aparenţe care să mulţumească societatea, părinţii, şeful sau poate chiar pe tine însuţi.
Mult mai tîrziu am aflat că anxietatea maschează de fapt anxietatea în faţa morţii, care de cele mai multe ori e anxietatea în faţa neîmplinirii vieţii. Şi asta e de fapt ceea ce realizezi: că ai ratat mult. Eu aşa am avut senzaţia cînd l-am născut pe Petru. M-am înfuriat pe mine şi pe cîte am ratat pînă atunci din cauză că am ales să satisfac nişte instanţe exterioare.
Înainte să nasc eu nu voiam să am un copil de teamă că mi-aş pierde serviciul. Am evitat să am un copil ca asta să nu însemne o pierdere de statut. Mă întrebam oare cine mă mai angajează pe mine cu copil, cum o să mai pot să stau peste program.
Dup-aia, cînd l-am avut pe Petru, am realizat că de fapt pe mine mă înfurie orice posibilitate ca cineva să intervină între mine şi el. Şi asta a fost o alegere oarecum curajoasă din partea mea pentru că nimeni din oamenii apropiaţi mie nu a înţeles-o. Nimeni nu a susţinut alegerea ca eu să fiu o mamă casnică.
Pînă una alta asta-mi doresc. Asta şi să scriu, să mai citesc, să mai pictez.
Foarte mult din ce sînt ţine de perfecţionism. Schemele mintale care mi-au adîncit anxietatea de acolo vin: din dorinţa de-a raţionaliza, din frica de a scăpa lucrurile de sub control, din critica la adresa mea şi a celorlalţi, care nu performează în termenii cei mai buni. Perfecţioniştii nu sînt născuţi ca să urmărească atingerea fericirii.
M-am gîndit serios la asta zilele astea: eu am fost crescută să-mi caut fericirea? Şi mă mai gîndesc la cum răspunzi nevoilor unui copil ca să-i dai mesajul ăsta totuşi. Să-şi caute fericirea, şi nu în nişte parametri în care ai defini-o tu.
În dosarul de săptămîna aceasta al Dilemei vechi puteţi citi patru mărturii ale unor oameni care s-au confruntat - şi încă se mai confruntă - cu diverse tulburări de anxietate. Textele sînt fragmente editate din interviuri cu Cristian Lupşa şi Andrei Pungovschi. Variantele integrale vor fi publicate la sfîrşitul toamnei pe site-ul proiectului "Dar dacă".
Foto: Andrei Pungovschi
