Americanii, mai ales tinerii, au curajul de a se înfăţişă lumii aşa cum sînt pentru că sînt crescuţi încă din leagăn într-o lipsă totală de complexe. Părinţii nu se cramponează de sănătatea copiilor: îi vezi pe cei mici, cît nu ştiu încă să meargă, tîrîndu-se pe duşumeaua casei sau chiar pe linoleumul unei policlinici, ba uneori pregătindu-se să apropie gura de suprafaţa nu tocmai curată. Venit din Europa cea plină de prejudecăţi, cu mame fanatice şi copii răsfăţaţi, te năpusteşti să-i împiedici; le atragi atenţia părinţilor, crezînd că a fost un moment de scăpare. Aceştia dau însă indiferent din mînă, îi ceartă formal şi nu mai intervin la a doua tentativă, lăsîndu-şi odraslele să măture tot praful cu hainele, să pască toţi microbii cu respiraţia.

A creşte aici un copil nu este un act de disperare, ci o contemplare blîndă a universului care se reproduce prin copilărie. Americanii se căsătoresc foarte tineri – în jurul vîrstei de douăzeci de ani – şi se grăbesc, chiar la începutul căsniciei, să aibă cît mai mulţi copii. Ba, cînd descoperă un orfan, un părăsit sau nefericit, îl înfiază şi pe acela, încît numărul copiilor ajunge uneori la patru sau cinci. Cînd formaţia e considerată completă, viaţa continuă pe un plan de egalitate, între tineri şi vîrstnici nemaiexistînd distanţa de vîrstă şi de respect de la noi. Pentru părinţi egalitatea constă în faptul că au abandonat controlul sever şi obositor al gesturilor copiilor, trăindu-şi viaţa în plenitudine şi relaxare, alături de ei, considerîndu-i nişte prieteni mai tineri; pentru copii egalitatea constă în faptul că sînt trataţi ca nişte oameni mari, că li se vorbeşte ca unor fiinţe care-şi cunosc îndatoririle şi care le respectă aşa cum vor crede ele de cuviinţă. Pentru un astfel de copil, lumea nu mai are limite. Libertatea care i se dă şi pe care şi-o asumă investeşte în el o extraordinară încredere în sine. Tot felul de sloganuri etice (cuvîntul „slogan“ nu are aici un sens peiorativ) sînt menite să-l debaraseze de complexele sociale, de prejudecăţile mărunte. Nu ştiu cîţi din copiii americani mai cred că – fiecare din ei – ar putea deveni preşedinţi ai Statelor Unite, dar faptul că ar putea crede toţi şi nimeni n-ar rîde de ei îi face să crească firesc, lipsiţi de greutatea gîndurilor de viitor (uneori atîrnînd mai greu decît mizeria materială), într-un fel vegetal, inconştient, care le dă siguranţa, tăria pe propriile picioare, independenţă faţă de mediu şi indiferenţă la problemele lui mărunte.

Din păcate, felul acesta curajos de a creşte copiii întăreşte personalitatea acestora, dar divide repede familia. Prietenia cu părinţii primînd asupra sentimentelor filiale, copiii se desprind de ei imediat ce apar în viaţa lor – din acelaşi unghi de vedere, al prieteniei – legături mai puternice. [...] „Rebelii fără cauză“ pornesc, aşa cum făcuseră strămoşii lor cu decenii în urmă, în căutarea unor „opportunities“: fugarii dispar în state cît mai depărtate, unde se angajează ca spălători de vase, cîntăreţi într-un restaurant, văxuitori de ghete. Într-un tîrziu scriu acasă cîteva rînduri seci, un fel de circulare oficiale, care intră direct în subiect, cerînd familiei haine de iarnă, cîteva obiecte personale, niciodată bani. După un timp, în care supărarea s-a mai calmat, evadaţii conced să vină acasă pentru cîteva zile, de sărbători, între ei şi părinţi se stabileşte un armistiţiu, un statu quo, aceştia din urmă înţelegînd că, orice ar face, tot ar fi zadarnic: nu-i vor putea întoarce din drum într-un mediu în care s ar considera acum prizonieri.

Am asistat la o astfel de întîlnire tristă: fiul locuia de cîţiva ani tocmai în statul Oklahoma, unde lucra într-un restaurant. Venise acasă cu un coleg de pribegie, de care părea legat printr-o prietenie disperată. Amîndoi erau slabi, îmbrăcaţi în haine subţiri şi aproape rupte. Fiind seara de Crăciun, părinţii – doi remarcabili matematicieni, profesori la Universitate – erau îmbrăcaţi sărbătoreşte (vizita se desfăşura la o terţă familie). O diferenţă de clasă socială se stabilise de la sine. Cei doi băieţi mîncau şi beau puţin, nu răspundeau la întrebări şi priveau tot timpul încruntaţi în farfurie. Tatăl renunţase să mai încerce vreo legătură, mama îi vorbea fiului cu duioşie, iar acesta o repezea privind jenat la tovarăşul său. Vizita s-a sfîrşit înainte de vreme.

Ce instinct ancestral îi trimite pe drumuri pe aceşti tineri? Poate dorinţa de libertate a strămoşilor se răzvrăteşte împotriva legăturilor invizibile ale claselor şi familiei? Din nou trebuie să ne amintim – şi să ne repetăm – că americanii sînt naţiunea oamenilor care, fiecare, au riscat cîndva ruptura de tot ce aveau în trecut pentru a-şi construi din nimic altă viaţă. Aceasta este legătura lor de rudenie cea mai puternică. Dar parcă, astăzi, preţul este prea mare şi de neînţeles…

(fragment din America ogarului cenușiu, Editura LiterNet, 2015)