Mi s-a spus, și nu o dată, că fac parte dintr-o „altfel” de generație, că noi sîntem „copiii democrației”, cei care au trăit de la bun început fără să aibă vreun contact cu sistemul comunist și care sînt, în sfîrșit, cu adevărat eliberați de acesta. Simt însă că această imagine, în fond frumoasă și plină de speranță, nu corespunde în totalitate cu ceea ce am trăit de cînd am început să fiu conștientă de lume în general și de faptul că nu trăiesc izolată, ci ca parte dintr-o societate și legată de ceilalți. În schimb, spectrul ăsta al unui sistem în care nu am trăit și al unei revoluții pe care nu am înfăptuit-o noi planează încă deasupra noastră și, după mine, încă ne mai ține din cînd în cînd de mînă.
Ni se spune că e în puterea noastră să schimbăm ceva, să provocăm schimbarea aceea substanțială pentru care s-a luptat și să fim, într-un fel sau altul, viitorul la care se spera. Putem, totuși, să facem asta deo-camdată? Eu nu știu încă dacă da sau nu. Trăim într-un context în care se așteaptă de la noi să aducem ceva „nou”, dar, totodată, să nu șocăm. Să ne rupem de ce era vechi și greșit, dar să o facem cu atenție și corect. Să nu fim nici prea relaxați, prea ireverențioși, prea lipsiți de respect față de ce înseamnă „tradiție”. Simt că ni se cere, deci, să evoluăm și să fim mai buni, fără să ni se acorde însă, de fapt, libertatea de care am avea nevoie, printre altele, ca să descoperim singuri ce înseamnă acest bine, ca să ajungem într-adevăr la o nouă stare a lucrurilor, la ceva care să nu mai poarte așa de greu în spate urmele unui sistem rigid.
Poate că starea asta a lucrurilor nici nu e așa surprinzătoare, avînd în vedere că majoritatea instituțiilor mari și cea a persoanelor încă foarte influente sînt în continuare profund marcate de valori ce invocă „tradiția” și ceea ce „e corect” (ce-o mai fi și aia?). În fața lor, oamenii continuă să aibă atitudinea aceea cuminte, de puși la locul lor, așa că nu vor sau nu pot să îi contrazică pe cei sus-puși, lipsiți de vreo iluzie că ceva mare se poate înfăptui prin ei; de asemenea, se tem foarte tare să greșească. Și ce e cel mai rău, cred, este că mentalitatea de felul ăsta îmbibă și parte din generația noastră. De-asta în continuare se permit discursuri publice de mare amploare despre cum încălcarea drepturilor minorităților e ceva „corect”, de-asta oamenii nu ies la vot, de-asta continuă un sentiment că sîntem lipsiți de putere – pentru că, în mare măsură, s-a perpetuat din comunism o părere cum că, de fapt, chiar sîntem așa.
Nu spun că e totul așa de negru. Lucrurile totuși se schimbă, cei tineri au curajul să aibă inițiativă, să treacă de stereotipuri și platitudini, să încerce să se bazeze pe ei înșiși chiar și cînd sînt descurajați. Dar eu, personal, simt că un membru al generației mele nu poate face asta decît avînd și o doză de inocență, alegînd să nu bage în seamă imaginea de ansamblu. Pentru că altfel, dacă încerci să privești societatea în ansamblul ei și să fii obiectiv, să o cuprinzi pe toată, cred că e încă imposibil să nu te descurajezi.
Eu, una, mă surprind descurajîndu-mă uneori. În curînd voi lua lumea în piept chiar mai mult decît acum și sînt împărțită între sentimentul datoriei de a schimba ceva și îndoiala că voi putea, pentru că oricum nu sînt încă într-un mediu în care să pot face suficient. Dar în același timp îmi spun singură că nu e adevărat, că generația mea se compune din mulți membri, că măcar cîțiva alții simt ca mine și că împreună o să facem ceva să se întîmple, pînă la urmă. Și cred că, de fapt, de-asta e diferită generația mea.
Anisia Petcu este studentă în anul III la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București. S-a născut în 1995.
Foto: Geo Barcan
