„Astăzi, asistenții sociali simt o schimbare de mentalitate. Motivul principal al separării copilului de familie este în continuare sărăcia, dar părinții nu mai cred că e mai bine să-și lase copiii la stat. Studiile, în special Bucharest Early Intervention Project – care a analizat comparativ o grupă de copii instituționalizați și o alta crescută în asistență maternală (de la primele luni de viață pînă la 12 ani), au demonstrat fără echivoc că lipsa de stimulare și de atenție inerente copilăriei într-o instituție produc o încetinire a creierului – mai mare sau mai mică în funcție de vîrsta la care copilul este plasat într-un astfel de loc. Organizații ca Hope and Homes for Children România lucrează împreună cu autoritățile publice la închiderea tuturor instituțiilor și avem deja județe 100% „curate“ (Bacău, Maramureș).

De la 700 de instituții-mamut, pentru 100.000 de copii – cîte număra România imediat după Revoluție –, astăzi mai avem 90 de centre structurate după vechiul model (în care locuiesc aproape 11.000 de copii) și 84 care au fost reamenajate în sistem modular, cu dormitoare cu mai puține paturi. Mai sînt, de asemenea, 58 de centre de plasament clasice pentru copii cu dizabilități și 45 de centre restructurate. În 24 de ani, de la o mortalitate infantilă postnatală de 18% în primul an de viață (8471 de decese în 1990), România a ajuns la o rată de 4,2% (2250 în 2009).“

(Ana Maria Ciobanu, „Copiii lui Ceaușescu“, în Decât o revistă, nr. 18, decembrie 2014, articolul întreg aici: http://www.decatorevista.ro/dor-18-copiii-lui-ceausescu)