Dragă Cristi,Eşti culmea! Cum ai putut să crezi că tu ai fost singurul care l-ai iubit cu adevărat pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu? Sau, auzi, că ai fi singurul pentru care o coadă la brînză era ceva normal! Niciodată în copilărie nu am putut să înţeleg de ce pentru bunica şi pentru mama cozile la diverse alimente erau o adevărată tragedie. Mare... brînză! Stăteam eu la coadă şi chiar îmi plăcea. Fiind prea mică, oamenilor li se făcea milă de mine şi, cîteodată, mă mai lăsau să intru peste rînd. Nu toţi se lăsau impresionaţi cu una, cu două - unii erau cam nesuferiţi şi o înjurau pe mama: "Dă-o-ncolo, da’ ce, am pus-o eu pe mă-sa s-o trimită la coadă? De ce s-o las în faţă?". Dacă m-aş gîndi la pionieri cu mintea de acum, sînt multe lucruri pe care le-aş uita cu plăcere: ciorapii de nylon, mirosul de spirt, praful de cretă, bentiţele, cataramele de orice fel etc. Cuvinte anoste precum "ideal", "sarcină", "angajament", "conduită", "îndatorire", "ataşament"... Expresii seci ca "tabela valorilor moralei comuniste", "devotamentul faţă de cauza partidului", "aspiraţiile de pace şi prietenie ale poporului" sau "respectarea avutului obştesc"... Astăzi, mă lasă rece ideea unei mulţimi de roboţei cu şnururi şi "avînt pionieresc" care se mişcau într-un ritm impus şi promiteau din toţi rărunchii să înveţe bine, să-şi cinstească patria (aş fi curioasă ce ar trebui să facă exact un copil de 7 ani pentru acest lucru!), să fie harnici şi silitori şi, mai ales, să-şi cinstească cravata de pionier. Dacă mă gîndesc la pionierie cu mintea de acum, s-ar putea să-mi aduc aminte de cea mai mare bătaie pe care am luat-o în viaţa mea de la un cadru didactic pe motiv că mi-am "bătut joc" de îndatoririle de pionier! Dar ar fi o greşeală. Aceeaşi pe care o fac şi foştii pionieri cu care te întîlneşti tu. Pionieria a fost o perioadă din copilăria multora dintre noi. Pionieria ar trebui privită şi povestită cu mintea şi sentimentele din copilărie. Aşadar, nu îmi amintesc tabere mai spectaculoase, excursii mai reuşite, proiecte mai grandioase la care cu toţii munceam pe brînci. Şi ne supăram unii pe alţii, şi ne reproşam că unii muncesc mai puţin decît alţii, şi nu ne mai vorbeam, dar ne împăcam pentru că venea marea competiţie, iar treaba trebuia terminată. Şi cîştigam, şi ne bucuram, şi mergeam, drept recompensă, în tabere de "creaţie". Nu aş spune că l-am iubit pe Ceauşescu. Cred că nici tu. Poate că nici măcar nu am iubit pionieria - mi se pare totuşi un termen cam exagerat -, dar cu siguranţă ne-a plăcut la nebunie! Deci sîntem doi. Şi nu sîntem singurii. Ca noi mai sînt mulţi, iar pe cîţiva dintre ei am reuşit să-i convingem să ne şi povestească despre cum au fost ei pionieri. Recunoaştem, ideea ne-a venit după ce am văzut de cît succes s-a bucurat povestea ta (v. Cristian Ghinea, "Staţia Titan, cu peron pe partea bizară", în Dilema veche, nr. 205). Sper să mai ai şi alte idei bune... Tot înainte! (R. T.)