Lunile astea au fost neobișnuite și complicate. Aș descrie însă lucrurile mai degrabă firești pe care le-am observat, retras într-o zonă rurală. La început am asistat la o înmugurire generală și la galbena explozie a forsițiilor. Apoi am descoperit cum au dat frunzele de leurdă în pădure și pentru prima dată am avut răgazul și dispoziția să mă aplec asupra lor, la propriu și la figurat. Proaspăt smulsă din răcoarea primăvăratică a pădurii, tocată și amestecată cu iaurt, sare și lămîie, respectiva frunză se transformă într-o salată care, pe loc, parcă îți subțiază trupul și-ți înalță spiritul. Cu trecerea săptămînilor, i-am descoperit și iuțirea tot mai accentuată, la fel ca arțagul care însoțește adesea îmbătrînirea omului.
Au apărut, apoi, coloritul cărnos al lalelelor, semeția feciorelnică a florilor de liliac, desfășurarea sofisticatelor „candelabre” ale glicinei, inflorescența spectaculoasă a paulovniei, profunzimea izului de iasomie, copleșitorul parfum al caprifoiului, senzualitatea mov a clematitelor, nebunia salcîmilor și surpriza primului cîntec de cuc. Natura a renăscut în ritmul ei treptat și implacabil. Ne-am minunat de apariția peste noapte a florilor de nufăr, printre care am leorpăit cu vîsle leneșe, în căutare de noi canale îndepărtate ale lacului, am urmărit bălăcelile stupide ale vrăbiuțelor și plutirea inutilă a rațelor, ne-am delectat cu trilurile mierlelor și am zîmbit la pornirile și opririle bruște ale corurilor de broaște. Ne-a enervat cîrîitul coțofenelor și ne-a înfiorat țipătul bufnițelor (nu mai vorbesc de unduirea șerpilor). Ne-au amuzat întîlnirile cu cîte un iepure uimit, apărut din aburii matinali ai pădurii, sau cu cîte o căprioră ce ezita să traverseze șoseaua.
La rîndul lui, cerul a avut de oferit, probabil ca-n fiecare primăvară, un spectacol grandios, cu scenografii diferite de la o zi la alta, cu nori fantastici, vălătuciți și învîrtejiți ca niște vrăjitori uriași, uneori efilați, alteori rubensieni, avînd adesea culori parcă greșite, inventate de un pictor nebun și kitschos, de la diafane nuanțe trandafirii pînă la un plumburiu intens cu amenințătoare luciri verzui, sau pînă la înspăimîntătoarea împărăție albă, dumnezeiască, a cumulonimbușilor. Un cer care își desfășura griurile succesive spre lumină după cîntatul cocoșilor, pentru ca la sfîrșitul zilei să dăruiască apusuri incendiare înspre pădure.
Am simțit cum se instalează seceta peste plante și pămînturi și am văzut cît de puțin poate conta ploaia. Ne-a mirat persistența vînturilor care anul ăsta parcă s-au contaminat de nebunia mistralului.
Am băgat de seamă rondul regulat al pisicilor din vecini și felul în care o casă se înalță din sporovăiala și chefurile constructorilor. Am tras cu urechea la conversațiile din alte curți, remarcînd tonurile acelea domoale, profund românești, ale celor care au suportat instalarea comunismului, la care s-au adaptat printr-o flexibilitate asemănătoare ramurilor de salcie plîngătoare. O aceeași moliciune a tonului pe care, cu siguranță, o aveau, așa cum comentam cu un prieten, și cei care se duceau la război, naivi și încrezători, blînzi și rezistenți, purtați de soartă și de vremuri în locuri unde trebuia să-și dea viața pentru țară.
Am descoperit palate noi (la propriu), cocioabe pitorești și case prost gîndite. Ne-am amuzat de moșul cu un singur dinte la vedere, care ne-a întrebat dacă nu ne e frică să ieșim cu barca în larg. De ce? „Păi, nu de guvid, dom’le, ci de milițian, care patrulează cu șalupa și nu dă voie.”
Am constatat promptitudinea unor servicii, ca într-o adevărată țară europeană, dar și delăsarea și pervertirea altora, ca într-o adevărată țară fostă comunistă.
Nu m-a mirat nesimțirea față de coronavirus a oamenilor simpli, cărora le-am auzit comentariile în derîdere, prin care marcau superioritatea obișnuințelor și a imunității lor istorice față de tot ce-i nou. Nu merita, adică, să-și bată prea mult ei capul, oameni serioși, cu micul intrus la modă, despre care televizoarele nu mai conteneau a trăncăni.
Rarele escapade prin „focarul” bucureștean mi-au creat impresia unei capitale cenușii de beton, pustie, urîtă, deprimată și deprimantă, iar știrile ascultate regulat, dar rar, n-au făcut decît să-mi dezvăluie vastitatea fără de margini a prostiei omenești.
Foto: flickr.com
