Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile a organizat, în luna noiembrie a anului trecut, Forumul Societăţii Civile din Europa Centrală şi de Est, la care invitaţi de onoare au fost Adam Michnik şi Andrei Pleşu, iar participanţii – reprezentanţi ai societăţii civile din 18 ţări europene. Pe parcursul a două zile, democraţia, spaţiul public şi societatea civilă au fost temele dezbătute în cadrul conferinţelor şi atelierelor găzduite de sălile Bibliotecii Naţionale. 
 
Cum a luat naştere şi cum s-a concretizat ideea de a reuni reprezentanţi ai societăţii civile din zona centrală şi de est a Europei? 
 
În 2010, unul dintre finanţatorii şi susţinătorii sectorului neguvernamental din Europa Centrală şi de Est a fost CEE Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe. La acel moment existau cîteva sute de proiecte susţinute în ţările din Europa Centrală şi de Est de acest program şi s-au gîndit să ne adune sub umbrela unui forum al societăţii civile din această zonă. A fost o experienţă extraordinară; din păcate, programul era spre final, iar iniţiativa nu a continuat. Cînd FDSC-ul a dezvoltat conceptul acestui Forum pentru Fondul ONG, programul nostru actual de finanţare, cu susţinerea Granturilor Spaţiului Economic European 2009-2014 (granturile SEE), ne-am gîndit să încercăm o repoziţionare în spaţiul central şi est-european, plecînd de la premisa că pentru noile ţări membre din Uniunea Europeană, apartenenţa la reţelele de la Bruxelles nu rezolvă problemele de la nivel regional. Am vrut astfel să reînnoim, prin acest Forum, legăturile la nivelul Europei Centrale şi de Est, legături pe care le-am pierdut odată cu aderarea la UE, crezînd că Bruxelles-ul şi organizaţiile platformă de acolo pot rezolva problemele naţionale. În 2012, cînd am pus pe hîrtie conceptul, ipotezele definite în propunerea noastră către donator au fost însă optimiste pentru că nu prevedeam ce avea să se întîmple în Ungaria, anul trecut. 
 
Cum comentaţi derapajele din Ungaria? 
 
N-au făcut decît să confirme faptul că, după 25 de ani de tranziţie, cînd se credea  că drumul spre democraţie este finalizat şi sustenabil într-o ţară văzută ca „premianta grupului“, nu există un termen de expirare al drumului către democraţie. Evenimentele din Ungaria ne-au întărit convingerea că avem nevoie de o reală solidaritate a societăţii civile la nivelul Europei Centrale şi de Est. Din motive politice şi geo-politice, Bruxelles-ul cîteodată nu reacţionează aşa cum trebuie. A reacţionat, în ceea ce priveşte vara românească din 2012, destul de violent, dar în ceea ce priveşte Ungaria, reacţia a fost foarte timidă. 
 
De ce credeţi că s-a întîmplat acest lucru? 
 
Pentru că, pe de o parte, Comisia nu avea la îndemînă instrumentele necesare, mecanismele de cooperare şi verificare. Ungaria era deja în zona Schengen. S-a crezut că sînt doar nişte iniţiative electorale ale premierului Viktor Orbán, care, odată cu alegerile, se vor domoli. Din păcate, nu a fost aşa, iar aceste iniţiative continuă şi în prezent. Există o intimidare în forţă a societăţii civile. Au fost puse în balanţă şi aspectele geo-politice, războiul din estul Ucrainei, sancţiunile către Rusia, criza, iar toate acestea l-au ajutat pe premierul Orbán să nu primească sancţiuni mai aspre.  
 
E drept, asistăm la o izolare a Ungariei la Bruxelles, însă nu asistăm la restrîngerea dreptului de vot sau la alte măsuri, aşa cum au fost luate pentru Austria, cînd Jörg Haider a intrat în guvernul austriac. 
 
Democraţia a fost printre subiectele dezbătute la forum... 
 
Democraţia, statul de drept, drepturile omului – acest pachet care, înainte de aderare, a primit numele de Criteriile de la Copenhaga –, criterii care, dacă nu erau respectate de ţările care doreau să acceadă la UE, nu se puteau începe negocierile. Am constatat că, după aderarea la UE, în noile state membre, aceste criterii nu mai erau respectate. De exemplu, revin la cazul Ungariei, încălcarea lor în ceea ce priveşte libertatea de asociere, libertatea de expresie, drepturile omului este clară. Acest lucru nu e valabil doar pentru Ungaria. România, Bulgaria, Slovacia – în toate există derapaje. Este un context regional în care uităm care sînt valorile fundamentale pentru care am devenit membri ai UE. Un aspect referitor la şubrezirea acestor valori e legat de criză. Dar în umbra acestei „scuze“, nu numai în ţările europene centrale şi de est, ci şi în vechile membre ale Uniunii, am asistat la diminuarea spaţiului de libertate (interceptări, drepturi sociale reduse). Dacă punem laolaltă derapajele din Europa Centrală şi de Est, cauzate de regimurile populiste care au venit la putere şi de criza din cadrul UE, observăm că Uniunea Europeană de azi este foarte schimbată, referindu-ne, în special, la aspectul civic al Uniunii. 
 
Un alt subiect pe care l-am dezbătut a fost să găsim căi de acţiune colectivă, la nivelul regiunii, pentru a influenţa actorii naţionali şi Bruxelles-ul în privinţa priorităţilor pe termen scurt şi mediu în a repara aceste pierderi. Propunerea noastră a fost elaborarea unui mecanism la nivelul UE, care să măsoare calitatea democraţiei în statele membre. Anual, ar trebui să existe un raport cu privire la starea democraţiei în UE, atît în ceea ce priveşte fiecare ţară în parte, cît şi per ansamblu, la nivelul întregii Uniuni. Această „fotografie“ ne-ar putea ajuta să luăm măsuri din timp şi să nu ajungem la situaţii precum cea din Ungaria.  
De ce credeţi că este necesar să tot vorbim despre societatea civilă? 
 
Dacă ne uităm în ţări precum Norvegia sau Suedia, unde societatea civilă e puternică, unde aproape fiecare cetăţean e membru în cel puţin o asociaţie – vedem ce fel de societate există: discrepanţele sociale sînt mici, nivelul de trai – ridicat, cetăţenii – educaţi şi implicaţi, iar politicienii sînt oameni care îşi asumă rolul şi poziţia. Dar aici vorbim despre o tradiţie a democraţiei, generaţii care s-au născut şi au fost formate într-o societate democratică. Noi încă învăţăm ce înseamnă democraţie, ce înseamnă să ai drepturi şi să ţi le şi exerciţi. Din păcate, o mare parte a populaţiei din România este formată din cetăţeni care se uită la emisiuni TV, comentează, sînt furioşi, dar nu fac nimic pentru a-şi cere aceste drepturi, nu depun plîngeri, nu ies în stradă. Deşi şi la noi încep să se mişte lucrurile. Aflam deunăzi despre cetăţenii din sectorul 3 că au strîns semnături pentru organizarea unui referendum pentru demiterea primarului. Este un început, aşa trebuie să facem ca să punem presiune pe aleşi, ca aceştia să îşi conştientizeze menirea.  
 
Cît de departe sîntem de a avea o societate implicată? 
 
Eu încerc să fiu optimist. Călătoresc mult în spaţiul fost iugoslav. Ca membru al Comitetului Economic şi Social European, mă ocup de Balcanii de Vest. De cîte ori revin în România, îmi dau seama că, după 25 de ani, noi avem un statut şi avem un rost. Aceste ţări încă îşi caută rostul. Bineînţeles, am fi putut face mai multe, de exemplu, să ştim să păstrăm în ţară tinerii care pleacă în străinătate la muncă, să avem o Românie mai echitabilă din punct de vedere social, să avem mai multe ONG-uri înregistrate şi active, iar oamenii să înveţe să plătească o cotizaţie de membru, ca prin ele să-şi apere drepturile. 
 
În ce domenii societatea civilă are mai mare vizibilitate? 
 
În primul rînd, în privinţa programelor sociale. În studiul nostru, ultimul Atlas al Economiei Sociale, aproape un sfert dintre ONG-urile active sînt active în această zonă. Dacă organizaţiile din sfera socială s-ar închide mîine, statul român ar rămîne cu aproape 50% dintre beneficiarii de servicii sociale – neacoperiţi. Spaţiul neguvernamental reuşeşte să acopere cu mai puţini bani mai mulţi beneficiari. Iar serviciile sînt superioare calitativ. Aici statul ar trebui să găsească o soluţie de a încuraja acest trend; din păcate, nu o face. Alte zone vizibile sînt cea educaţională şi cea de sănătate. Hospice Casa Speranţei, Fundaţia pentru SMURD  sînt principalii recipienţi de 2%.  
 
În zona democraţiei şi a drepturilor omului, găsim mai puţine organizaţii, între 3-4% din totalul organizaţiilor active. Însă ele sînt plămînul societăţii civile. Ce s-ar fi întîmplat, de exemplu,  dacă aceste organizaţii nu s-ar fi sesizat cu privire la Roşia Montană? ONG-urile au creat spaţiul unei dezbateri publice şi au pus presiune pe politicieni să ia seama de dorinţa localnicilor de acolo. Prin viziunea societăţii civile s-au creat sisteme funcţionale, Consiliul Naţional de Integritate, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Consiliul Superior al Magistraturii. 
 
Din cîte îmi spuneţi, avem o societate civilă construită încet, dar destul de trainică? 
 
Această trăinicie poate fi aparentă atît timp cît mare parte a susţinerii proiectelor lor e realizată din bani externi, de către FDSC prin Fondul de Inovare Civică, Fondul ONG sau Programul de Cooperare Elveţiano-Român. Însă, la un moment dat, aceste instrumente de finanţare se vor diminua şi va fi nevoie de implicarea cetăţeanului, prin membership. În ceea ce ne priveşte, în prezent, dacă ne comparăm cu vecinii noştri din fosta Iugoslavie, Bulgaria, Ucraina, Ungaria, Polonia, ţările baltice... nu stăm chiar atît de rău. Cel puţin în ceea ce priveşte societatea civilă. Şi cred că e nevoie de puţin optimism. Critica e bună cînd e constructivă, nu cînd se limitează la datul cu părerea.  
 
a consemnat Stela GIURGEANU