- argument -

Ne plîngem, pînă la obsesie naţională, de lipsa de repere. Justificăm propria inerţie prin starea generală de incertitudine în care trăim, acuzînd „haosul“, un haos care înghite, precum o gaură neagră, „valorile“.

Să existe însă o societate fără valori? Sau, mai bine zis, există acea societate care îşi demontează cu bună ştiinţă (şi cu o oarecare perversă voluptate) vîrfurile, o societate în care oamenii descoperă jocul de-a „judecătorii ierarhici“, mutînd piesele principale, amestecîndu-le cu pionii, caii şi nebunii, inversînd poziţiile, după bunul plac, pînă cînd tabloul devine un mozaic grotesc în care nimeni şi nimic nu mai corespund locului iniţial şi din care nimeni nu mai înţelege nimic?

Să fie un complex de inferioritate dorinţa de a ne trage de şireturi cu oricine? Fie cu bătrînica care vinde în piaţă ridichi, fie cu profesoara de la şcoală, pe care o desconsideri din start (căci, nu-i aşa, a intrat în învăţămînt că altundeva n-a fost în stare)?

Din acelaşi registru face parte şi celebra „intelectualii s-au dovedit a fi nişte trădători“ – dar se ignoră lipsa de legitimitate a acelor voci anonime, care, dorind să iasă din anonimatul care le macină, aruncă acuze nefondate, născînd, prin vehemenţa discursului, curente şi captînd adepţi naivi, dornici să fie şi ei „băgaţi în seamă“.

„Băgatul în seamă“ şi frica de anonimat provoacă goana după celebritate. Nu mai avem răbdare să ne lăsăm învăţaţi, nu mai avem umilinţa necesară pentru a evolua. Sîntem grăbiţi să ne afirmăm, iar, pentru asta, sărim mai multe trepte deodată, şi – dacă putem – în drumul către „top“ îi răsturnăm cu cotul pe cei care, de drept, se află cu mult deasupra noastră. Şi, după ce ajungem „sus“, începem să contemplăm „lipsa de repere“ şi să ne complacem într-un mediu nătîng, trişti nevoie mare că „nu mai avem valori“. De unde această debusolare, această neîncredere, această dorinţă de a nu fi lăsat în urmă?

Să fie oare de vină mentalitatea comunistă, intrată de generaţii în sînge, că ierarhiile sînt fals construite? Chiar şi astăzi, percepţia generală asupra cuiva care a ajuns „cineva“ e departe de a fi una admirativă. E clar că, dacă a ajuns „acolo“, a avut pile, s-a pus bine cu „şeful“ sau a avut bani. Iar banii, se ştie, se fac întotdeauna pe căi necinstite.

Nu avem încă obişnuinţa să credităm, pînă la proba contrarie (în căutarea căreia plecăm, de altfel, cu sete), o reuşită, iar pentru că nimeni „nu ne păcăleşte“, preferăm să fim circumspecţi pînă la negaţie totală. Am uitat, într-un cuvînt, să „admirăm“; erijîndu-ne într-un soi de acuzator din umbră, desfiinţînd, cu obidă, tot ce ne pare superior şi văitînd lipsa de repere a societăţii româneşti, ajungem (parafrazînd, fără să ne dăm seama) să iubim ierarhiile, dar să urîm valorile.

 

 

Emisiunea "Punerea pe gînduri" din 14 iunie 2012, RFI România, cu Stela Giurgeanu, Nicuşor Dan şi Mirel Bănică. Realizator: Laurenţiu Colintineanu.