Pe 9 octombrie, Union Internationale des Cinémas publica un raport despre impactul pandemiei de coronavirus asupra distribuției și exploatării filmelor în Europa. Printre multe cifre și măsuri pe care fiecare stat le-a luat pentru sprijinirea acestui sector cultural se află și un tabel cu datele de redeschidere a cinematografelor. România este al treilea stat de la coadă cu data oficială 1 septembrie (neoficial s-a întîmplat pe 11), după noi fiind doar Kosovo, cu 1 octombrie, și Irlanda. Sîntem și primii care le-au reînchis. Impactul pur economic nu se poate măsura în totalitate pentru că nici o instituție sau sindicat nu deține cifre legate de numărul de angajați din cinematografe și firme de distribuție, cifre de afaceri sau număr de furnizori. Există un singur indicator, cel al box-office-ului, care în singura lună în care au funcționat cinematografele a fost cu aproape 80% sub cifra de anul trecut.
Impactul principal este cel economic, capitol la care actorii culturali din România nu s-au simțit niciodată prea bine. Situația mai degrabă precară în care se află independenții, lipsa unor organizații sau asociații care să îi reprezinte, lipsa unei contabilizări a muncii lor – de am ajuns să explicăm prin mesaje virale „cultura este muncă” –, dar, mai ales, lipsa de dialog au dus actorii culturali în punctul în care „scapă cine poate”, ce alte aptitudini ai sau unde poți fi de folos cu ce știi tu să faci. Actori care fac cursuri de dicție prin corporații, oameni care au trecut de la comunicarea culturală la proiecte sociale susținute de fonduri europene sau chiar în comunicare politică, unde a fost anul ăsta de lucru, tehnicieni care s-au mutat în construcții, regizori – în publicitate și așa mai departe. Problema este că nici aceste domenii n-o duc chiar bine și puțini au fost aceia ce au reușit să-și găsească un loc de supraviețuire temporară.
Al doilea impact major se va oglindi anul viitor în conținut. Unii vom rezista pînă atunci, alții nu, depinde de resursele fiecăruia, de cît de dispus ești ca antreprenor (chiar și cultural) să tai și, mai ales, de unde tai: de la chirie pentru spații? Ai nevoie de ele. De la angajați? Nu îți permiți să o iei de la zero cînd îți reiei activitatea, ai nevoie de oameni care știu exact ce au de făcut. De la conținut? Cu ce revii pe piață, admițînd că reziști pînă la revenire?. Oricare dintre aceste variante este dureroasă. Din perspectiva distribuitorului de film de autor, probabil cel mai popular răspuns va fi cel de-al treilea. Lipsa unei predictibilități a oprit distribuitorii independenți să investească în titluri noi, iar reacția studiourilor mari din afară a fost să amîne blockbuster-ele pentru anul viitor sau chiar pentru 2022. Ceea ce înseamnă o aglomerare de astfel de titluri în momentul în care se vor stabili noi reguli sau se va creiona o nouă realitate. Într-o realitate în care cinematografele vor fi mai nevoite ca oricînd să facă profit, filmul de artă își va găsi cu greu un loc sau nu și-l va găsi deloc. Lupta între blockbuster-e și cinema de autor a fost mereu nedreaptă din cauza lipsei de săli pentru cel de-al doilea, într-o țară cu opt cinematografe de artă aglomerate deja de numărul mare de evenimente și festivaluri.
Cinema-ul nu va muri, la fel cum nu a murit în timpul războiului, nu a murit cînd a apărut televiziunea și nici măcar atunci cînd a apărut Internetul. Pentru că există un public, există oameni dornici să meargă la filme într-o sală, alături de alți oameni. Să trăiască emoția aceea a stingerii luminii, cînd, înconjurat de alți oameni, trăiești singur o experiență comună. Modul acesta de a vedea filme, total diferit ca experiență de orice sistem audio-video pe care îl ai acasă, va rămîne. Nu-l vor înțelege cei ce nu au acest obicei, la fel cum nici oficialii nu vor înțelege sloganul „Cultura este muncă”. E un motiv în plus să ne gîndim măcar acum, în ultimul ceas, cum facem să încurajăm consumul de cultură. La ce ne folosește nouă, ca țară, un public educat, spectatori mai empatici, preocupări de acest gen în locul altora, care este impactul evenimentelor, al culturii și chiar al HoReCa – văzută ca locuri de socializare – asupra sănătății mintale.
Cred că perioada pandemiei a strîns puțin rîndurile între actorii culturali și consumatorii de produs cultural. Încă din primele săptămîni de izolare, online-ul a rămas singurul instrument de legătură, i-a determinat pe fiecare să se implice cum puteau: actori care citeau povești pentru somnul de după masă al celor mici, organizatori de evenimente care achiziționau materiale medicale și construiau spitale, muzicieni care au compus, teatre care au postat spectacole sortite uitării, filme care au fost mai discutate ca oricînd. Pe timp de vară, fiecare eveniment cultural la care am participat, ca organizator sau spectator, a fost mai plin de grijă (datorată și regulilor, și restricțiilor) față de spectator decît oricînd. Legătura dintre oameni, distanțați social, a fost mai puternică atunci ca niciodată. Asta trebuie să cîntărească mult în construirea unei noi realități la care, de fapt, lucrăm cu toții și pe care încercăm să o înțelegem. Legătura strînsă dintre public și produs cultural este speranța celor ce se chinuie azi să supraviețuiască. Și nu e puțin lucru.
Monica Felea este distribuitor de film independent.
Foto: wikimedia commons
