Este o provocare să vorbim despre comunicare. Aparent, de vorbit vorbim tot timpul. Zi de zi, oră de oră, minut de minut. Dar întrebarea care se naşte este: despre ce şi cu cine vorbim? Cunosc foarte multe familii, cu copii de toate vîrstele. Încă de la început, întreb despre cum îşi petrec timpul împreună, ce fac acasă, care este rutina lor, ce le place etc. Încerc să îmi dau seama cum se comunică în familie. Nu dacă, ci cum, căci comunicarea există chiar dacă poate lua forme neadecvate sau puţin constructive pentru eventuale legături.

Primul lucru asupra căruia mă voi opri este un clişeu. Comunicarea părinte – copil este o sintagmă depăşită. Sînt cuvinte goale de conţinut, care mai poartă un ecou slab, dar răvăşit de viteza în care trăim şi decăzut prin ambiguitate. Dacă a comunica înseamnă a purta discuţii filozofice despre păsări şi iarbă, despre diferenţele anatomice dintre băieţi şi fete şi despre moralitate, atunci nu mai există o comunicare de felul acesta. Cunoaşterea este atît de rapidă astăzi, încît copiii nu doar că nu le mai pun întrebări părinţilor, dar îi şi corectează, sancţionîndu-le naivitatea cu care păstrează metafore, acolo unde realitatea pare greu de abordat. O fetiţă de 6 ani îmi spunea că este îngrijorată de cît fumează părinţii ei şi că le-a spus lucrul acesta, dar ei nu au băgat-o în seamă. De asemenea, îmi spunea că atunci cînd ei se ceartă, ea îi aude şi „se tulburează“ pentru că nu ştie ce se întîmplă. Dacă întreabă, nu i se răspunde, dacă vorbeşte, nu este luatăîn seamă, dacă tace – atunci totul ar deveni înspăimîntător.

Un alt clişeu este acela căîntr-o familie „nu există comunicare“. Este foarte probabil ca, dacă avem ocazia să observăm acea familie, să vedem că membrii familiei se ceartă, tac, sînt bolnavi, au anumite ritualuri, sînt trişti etc. Comunicarea nu se referă doar la acele cuvinte armonioase care circulăîn mod respectuos de la unul la celălalt. Se referăîn primul rînd la emoţii, care atunci cînd nu pot fi exprimate şi nu pot circulăîntre membrii unei familii, iau alte forme care le permit existenţa. A pune în cuvinte ceea ce simţim înseamnă a comunica ceva despre noi înşine, despre lumea noastră interioară. Cînd părinţii întreabă ce ai făcut astăzi la şcoală, de multe ori pun accentul pe acţiuni şi omit să sublinieze importanţa întrebării – cum anume te-ai simţit? Ceea ce simţim devine secundar în faţa cauzalităţii directe. Ai făcut bine sau ai făcut ceva rău, ai luat notă mare sau notă mică, ai făcut vreo prostie sau nu.

Al doilea lucru asupra căruia mă voi opri este însăşi realitatea în care trăim. Ea nu mai lasă loc de ascunzişuri pentru că ea nu îşi mai permite luxul de a ascunde ceva. Propune o transparenţă, pe alocuri durăşi chiar violentă. Părinţii sînt copleşiţi de ideea de a comunica despre ceea ce mintea lor consideră că încă nu este momentul. O mămică a unei adolescente îmi spunea că ar putea vorbi cu fata ei anumite lucruri legate de sexualitate, dar nu concepe să aducă vorba încă despre sex. Nu este nicidecum momentul, şi nici vîrsta. Avem impresia că, dacă vom opri cuvintele, atunci şi actele vor păli în faţa tabu-ului, lăsînd loc unei reflecţii sfioase. Dar nu e aşa. Copiii sînt foarte activi din punct de vedere intelectual. Această precocitate îi împinge inerent şi spre dorinţa de a experimenta, de a pune în act. Ceea ce părinţii încurajează pînă la un punct, şi anume a performa intelectual, încep să blameze ulterior, cînd copilul doreşte săîncerce cîte ceva din ceea ce a aflat.

Al treilea lucru se referă la adolescenţi. Ei sînt oglinda comunicării şi reziduul clişeului de mai sus. Ei sînt în derută şi comunicarea lor este alcătuită din conflicte, vorbe grele şi dureroase, şi din uitare. Cei mai mulţi dintre ei preferă să considere că sînt singuri pe lume, decît să conceapă ideea că le-ar putea împărtăşi părinţilor din ceea ce trăiesc. Pare insuportabil, inabordabil, inacceptabil că lumea lor este coruptă de gînduri, de idei, de dorinţe. Ei ar avea cel mai mult nevoie să reînveţe să comunice. Să poată schimba cuvinte, să poata schimba emoţii. Ei sînt imaginea eşecului parental, pentru că performanţele lor scad drastic şi pentru că pare că nu ştiu ce înseamnă respectul. O mămică m-a căutat spunîndu-mi: ajutaţi-mă, nu îmi mai recunosc copilul. Nu mai ştiu cum să vorbesc cu el, ce să-i spun.

Cum se produce această înstrăinare? Prin faptul că nu ne mai recunoaştem. Ceea ce simţim ne face indezirabili sau ne îndepărtează de la idealul spre care tindem. Părinţii au anumite vise pregătite pentru copiii lor. Viaţa însă are propriul scenariu şi de multe ori îi abate pe copii de la aceste vise, dezamăgindu-i şi derutîndu-i pe părinţi. A comunica nu înseamnă a porunci, ci înseamnă a asculta. Dacă reuşim să ascultăm ceea ce vine de la celălalt, atunci îl putem cunoaşte şi îi putem vorbi. O societate puternic asaltată de schimbări are nevoie de o profundă înţelegere psihologică a efectelor acestora. Aceşti copii care nu mai pot comunica pentru că nu cunosc limba au nevoie de „un traducător“ şi de răbdare. Această tristeţe de a nu se mai regăsi nicăieri îi împinge să rătăcească. Au nevoie să poată rătăci în siguranţă. Au nevoie să se caute şi să se descopere. Dar nu în mijlocul unor dezbateri publice. Ci în privatul vieţii lor.

Sigur că nu pot să trec cu vederea un al patrulea aspect foarte important, şi anume comunicarea virtuală. Facebook, tablete, iPad-uri – şi orice alt dispozitiv care devine un avatar al vorbirii noastre. Ce s-a schimbat radical este faptul că relaţiile noastre se petrec în permanenţă live, „se întîmplă“ tot timpul, nu mai există absenţă. Sîntem permanent conectaţi. Ne face lucrul acesta să comunicăm mai bine? Este acest lucru dăunător? Mai degrabă ne-am putea întreba de ce am vrea să fim permanent în legătură cu celălalt, săştim tot timpul ce face, cum este, unde este.

Serge Tisseron, psihanalist şi psihiatru francez, autor al cărţii Virtual, mon amour (Albin Michel, 2008), tradusăşi la noi cu titlul Lumea virtuală: avaturi şi fantome (Editura Trei, 2013), atrage atenţia asupra unei confuzii între spaţiul virtual şi cel imaginar. Virtualul este ca un spaţiu de trecere între imaginar (lumea noastră interioară) şi realitate. Aceste două uşi trebuie mereu păstrate deschise. Altfel, există riscul de a ne izola, de ne rupe de realitate.

Părinţii sînt îngrijoraţi pentru timpul petrecut de copii în mediul virtual, şi adesea încearcă să le interzică accesul, fără a întreba însă ce caută ei acolo. O fetiţă îmi povestea că în ultimul timp stă foarte mult pe Facebook pentru că acolo este în derulare un conflict cu o altă fetiţă şi că el nu poate fi abandonat, ea trebuie să îl ducă pînă la capăt, nu poate renunţa pur şi simplu. Alţi copii confundă ceea ce este personal cu ceea ce poate deveni public şi pun la dispoziţia tuturor informaţii personale. Virtualul poate fi o dovadă foarte clară că există o confuzie între ceea ce înseamnă interior şi exterior, că limitele sînt foarte fragile şi că ceea ce este intim poate deveni cu uşurinţă public. Părinţii pot folosi aceste informaţii pentru a construi împreună cu copiii aceste limite şi un înveliş care să îi protejeze din punct de vedere psihic.

Nu putem comunica astăzi cu cuvintele de ieri. Este nevoie să redescoperim cuvinte noi, să recunoaştem ceea ce simţim, să ne regăsim împreună cu celălalt acolo unde ne-am pierdut tocmai prin prea multe cuvinte goale.

Cristina Călărăşanu este psiholog/psihopedagog specializat în terapie familială psihanalitică, membru fondator al Asociaţiei Române de Psihanaliză a Legăturilor de Grup şi Familie.